Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui. – Edesiastui 5:15
Cum anii trec atât de repede, eu şi soţul meu. Will, ne-am gândit la un loc unde ne vom petrece ultimii ani din viaţa noastră. Sumbru, ştiu, dar important. Am spus adesea că nu vreau să trăiesc niciodată într-un azil de bătrâni, dar gândul acela a început să mă atragă. M-am uitat online la câteva locuri, am verificat poziţionarea clădirilor, utilităţile şi preţurile. Apoi, recent, eu şi Will am vizitat primul potenţial apartament, un loc care putea fi convenabil pentru familie, biserică şi muncă. Am fost impresionaţi de biroul din faţă şi de hol, de prietenia şi profesionalismul angajaţilor, de camerele de socializare, biblioteca, sala de jocuri şi camera pentru exerciţii, fiecare la etaje diferite. Dezamăgirea a venit însă când am văzut apartamentul mic, dar confortabil. Cu siguranţă nu putea să încapă mobila noastră, lucrurile personale şi comorile preţioase dobândite de-a lungul vieţii noastre. A fost deprimant. Am nevoie de lucrurile mele, mi-am spus. Nu pot să le vând sau să le dau sau, mai rău, să le arunc! îmi aminteam de prieteni care au spus că au redimensionat apartamentul, dar chiar atât de mult?
În drum spre casă, am început să mă simt deprimată la gândul despărţirii de bunurile personale, al reducerii existenţei noastre retrogradate la strictul necesar, fără nimic decorativ sau creativ. Depresia şi-a făcut apariţia în timp ce eu îmi imaginam viaţa fără lucrurile cu care eram obişnuită şi de care eram ataşată. Mi-a venit în minte o întrebare: Contează atât de mult lucrurile acestea? Am început cu nimic şi poate că oricum nu voi avea nevoie de ele! Trebuie cu mult mai mult să aştept cu nerăbdare acea zi! Mult mai mult? Cum? Apoi mi-am dat seama: Ah, da, cerul!
Au trecut doar cinci zile şi, dacă terminăm cu înscrierea şi cu toate verificările, suntem a doua familie de pe listă pentru a cumpăra apartamentul. În timp ce mă gândeam la o mutare în curând, aceasta sau alta, am petrecut timp alegând şi punând deoparte lucruri preţuite, ca să le dau. Este doar un început, deoarece şi de lucrurile mari – mobila – va trebui să ne ocupăm, dar oriunde mă întorc, vreau să păstrez tot ce văd! Cu toate acestea, mintea mea începe să se concentreze mai mult spre acea frumoasă cetate cerească.
Tată ceresc, goleşte-mă de egoism şi umple-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. M-am născut cu nimic şi ştiu că dorinţa după lucrurile mele pământeşti nu are niciun sens, deoarece Tu mi-ai dat orice am avut nevoie. Ajută-mă să Te iubesc cu toată fiinţa şi să îmi imaginez cetatea din ceruri, casa mea cea mai bună!
Iris L. Kitching