Migraţia încrederii, în era digitală

semneletimpului.ro

Încrederea este principala valută a epocii în care trăim, iar oamenii par să își schimbe mai rapid decât în trecut direcţiile în care o investesc. Cum este influenţată viaţa noastră de credinţă de modul în care ne raportăm în general la încredere?

Românii au astăzi mai puţină încredere în presă decât aveau anul trecut. Jumătate dintre ei se declară deranjaţi de știrile negative, despre care spun că predomină în presă. Din pricina aceasta, până la 40% dintre români declară că evită să citească știrile cu totul. În aceste condiţii, doar 35% dintre români sunt de părere că pot avea încredere în informaţiile apărute în presă, cu 7% mai puţini decât anul trecut. Statistica face parte din rezultatele celui mai mare studiu global de audienţă: Digital News Report 2019, realizat de Institutul Reuters pentru Studiul Jurnalismului și de Institutul Oxford pentru Internet, din cadrul Universităţii Oxford.[1]

Același studiu arată că pe 62% dintre români îi îngrijorează ce e real și ce e fals pe internet. Însă, cu internetul, românii au o relaţie mai complicată. În timp ce doar 27% dintre ei declară că au încredere în știrile citite pe social media (în scădere cu 5 procente faţă de 2018), nu mai puţin de 68% dintre români folosesc totuși Facebookul ca primă sursă de informare.

Nici la nivel global lucrurile nu stau mai bine. În ciuda faptului că respondenţii internaţionali declară ca primă armă împotriva dezinformării utilizarea brandurilor media „cu reputaţie”, prima oprire pentru informare, la nivel mondial, este tot Facebookul. Însă care este reputaţia Facebookului în privinţa informării? Dincolo de breșa Cambridge Analytica (prin care Facebook a demonstrat incapacitatea structurală de a proteja datele utilizatorilor săi), dincolo chiar și de seninătatea cu care CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg, declara în faţa Congresului american că „Facebook nu este o companie media, ci o companie de tehnologie”, reputaţia Facebookului rămâne una prea bună raportat la potenţialul distructiv al reţelei. Afecţiunea pe care încă o purtăm reţelei, în ciuda abaterilor ei de la bunele intenţii cu care o credităm, ar trebui reconfigurată și mai drastic, câtă vreme reţeaua rămâne constant în urma evoluţiilor tehnologice care o fac periculoasă.

Cele mai șocante exemple ale acestor pericole nu sunt, din nefericire, cele care au fost analizate până acum: transmisiunile live ale actelor de cruzime, ale crimelor și, mai nou, ale atacurilor armate; epidemia de știri false care contaminează mai ales mediile sociale nealfabetizate digital; manipularea politică prin campanii hipertargetate etc. Ce e mai rău pare că de acum urmează.

Următoarea frontieră în fake news

La începutul lunii iunie, de pildă, compania a anunţat că nu va înlătura din reţea un videoclip preluat de pe Instagram[2] în care Mark Zuckerberg pare să declare că meritul pentru succesul său aparţine unei organizaţii oculte. Aspectul șocant nu stă în declaraţie în sine – de altfel, falsă –, ci în felul în care a fost ea obţinută. Clipul respectiv este doar un exemplu de deepfake, un concept atât de nou, încât limba română încă nu are un corespondent pentru el. Deepfake este un produs video obţinut prin manipularea imaginilor foto cu ajutorul inteligenţei artificiale. Clipurile deepfake pornesc de la o filmare reală, peste care se suprapune altă filmare/o serie de fotografii, astfel încât să se îmbine conţinuturile din cele două surse într-un clip nou. Cu ajutorul acestei tehnologii, imagini video cu o persoană reală (în cazul de faţă, Mark Zuckerberg) pot fi manipulate astfel încât să pară că subiectul spune/face ceva ce, în realitate, nu a spus/nu a făcut.

La fel s-a întâmplat, cu câteva săptămâni înainte, și cu un clip în care imaginea purtătorului de cuvânt al Casei Albe, Nancy Pelosi, fusese modificată astfel încât să pară că Pelosi este în stare de ebrietate. Pe la jumătatea lunii iunie, compania a revenit asupra subiectului, anunţând că a clasat clipul ca „dezinformare” și că i-a eliminat hashtagul care îl făcea să fie vizibil în reţea. Însă nu l-a șters, așa cum a făcut YouTube, ci l-a lăsat în reţea, așa cum au făcut și Instagram, și Twitter.

Încărcătura politică a evenimentului a fost clasată de analiști ca prevestitoare a unui viitor problematic pentru următoarele campanii electorale.[3] „Vom continua să cercetăm cum putem să ne îmbunătăţim abordarea și sistemele pe care le-am construit”, au declarat reprezentanţii Facebook într-o luare de poziţie. Însă asigurările venite din partea companiei sunt încă prea anemice, iar ritmul îmbunătăţirii structurale este mult în urma ritmului societăţii. Numărătoarea inversă a alegerilor din nenumărate ţări nu așteaptă progresul politicilor reţelei. Iar ritmul accelerat de conectare a populaţiilor la internet nu ţine cont de niciunul dintre ingredientele dezastrului care se prefigurează.

Un raport realizat de Mary Meeker cu date provenind de la ONU, de la Recensământul SUA, de la Pre Research, precum și de la China Internet Network Information Center, Islamic Republic News Agency și de la alte fundaţii statistice a concluzionat că procentul populaţiei mondiale conectate la internet s-a dublat în doar 10 ani, ajungând de la 24%, în 2009, la 51%, anul acesta.[4] Majoritatea utilizatorilor de internet nu se găsesc nici în Europa (15%), nici în America de Nord (9%), ci în Asia-Pacific. Acolo se află 53% din utilizatorii de internet și încă e loc masiv de creștere. Dacă, în Europa, procentul populaţiei conectate la internet este de 78%, iar în America de Nord este de 89%, în regiunea Asia-Pacific, procentul locuitorilor conectaţi este abia la 48%. Și, chiar și așa, internauţii asiatici îi depășesc numeric cu mult pe ceilalţi, din restul lumii.

Unde este România în acest macrotablou? Abia se vede. Între cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, România este pe ultimul loc la capitolul digitalizare, potrivit Indicelui Economiei și Societăţii Digitale (DESI) pentru 2018, publicat în luna mai de Comisia Europeană.[5] Chiar dacă 44% dintre locuinţele din România sunt abonate la servicii de bandă largă de foarte mare viteză (pe locul al doilea ca viteză în UE) și chiar dacă sectorul IT este responsabil pentru 6-7% din PIB-ul României, ţara noastră se află în tabăra ţărilor evaluate de DESI cu performanţe scăzute în domeniu, iar competenţele digitale ale populaţiei sunt reduse.

Doar aceste informaţii sunt suficiente pentru a predica adoptarea unei neîncrederi sporite în media digitală. Autoarea britanică Rachel Botsman, profesor la Saïd Business School din cadrul Oxford, este de părere că societatea se află în pragul unei revoluţii istorice privind încrederea. În viziunea autoarei, omenirea migrează astăzi dinspre obiceiul de a-și pune încrederea în instituţii (precum băncile, presa, guvernul) spre un nou obicei: acela de a se încrede în indivizi necunoscuţi, prin intermediul tehnologiei. „Ascensiunea companiilor multimiliardare precum Airbnb și Uber, al căror succes depinde de încrederea creată între oameni care își sunt străini unii altora, este un exemplu limpede al modului în care încrederea migrează astăzi prin reţele și pieţe.” Mișcarea pe care o observă Botsman este una atât de rapidă încât chiar și companiile noi sunt afectate de ea. Facebook și Uber se constituie (și se și promovează) ca înlocuitori ai unor instituţii decredibilizate. Oamenii se informează unii de la alţii pe Facebook pentru că nu mai cred în presă și merg cu Uber, nu cu taxiul, pentru că sunt nemulţumiţi de companiile de taximetrie clasică. Însă vedem cum până și aceste două companii sunt adesea în incapacitatea de a-și apăra reputaţia instituţională, în mijlocul unor circumstanţe care le reclamă inadecvarea la noua societate. În războiul contra știrilor false, Facebook este perdant. Dacă fondatorii săi ar fi avut viziunea de a concepe, încă de la primele semne de creștere exponenţială a reţelei, măsuri de siguranţă, probabil ar mai fi reușit încă să prindă trenul schimbării. Momentan însă, vocea experţilor se apropie de consensul că Facebook însuși este locomotiva care conduce trenul opiniei publice spre prăpastie. Iar Uberul nu a fost nici el străin de scandaluri. Dacă în România se discută mai ales despre legalitatea companiei – ceea ce poate contribui la imaginea robin-hoodiană a firmei –, în afară, analiștii iau în discuţie lipsa de responsabilitate a companiei în cazuri grave precum atacurile sexuale petrecute în timpul activităţii de car sharing.[6] Ambele companii, și altele pe lângă ele, au fost lovite de neîncrederea utilizatorilor pe care se presupune că îi servesc. Așa că, întrebându-se cum am putea să ne păstrăm încrederea, „acest bun de preţ care ne permite să facem lucruri, să ne asumăm riscuri”[7], Rachel Botsman propune ceva de negândit în vârtejul vieţii cotidiene: să luăm o „pauză de la încredere” și să ne reexaminăm relaţiile și tehnologiile prin prisma încrederii cu care le învestim.

Ce mai este astăzi încrederea?

În cartea ei intitulată Who Can You Trust (În cine poţi avea încredere), Botsman spune că sociologii încă nu s-au pus de acord asupra unei definiţii a încrederii. Ba chiar, susţine ea, ar exista mai multe lucrări academice pe tema definirii încrederii decât există despre dragoste. „Eu îmi imaginez încrederea ca pe o forţă remarcabilă care ne ajută să depășim incertitudinea, să fim vulnerabili, care ne permite să încercăm ceva nou sau să facem ceva altfel decât am făcut până acum. Este, efectiv, podul, sau lipiciul social, între ceea ce este cunoscut și ceea ce este necunoscut. De aceea, definiţia mea este simplă”, spunea Botsman, încrederea este „o relaţie sigură pe sine cu necunoscutul”.

Unul dintre experţii de referinţă în studiile lui Botsman privind încrederea este profesorul Adam Seligman, care predă religie la Universitatea din Boston, unde activează și ca cercetător asociat la Institutul pentru Cultură, Religie și Relaţii Internaţionale. Acesta a publicat la Princeton un volum centrat pe studierea încrederii: The Problem of Trust (Problema încrederii)[8], în care argumentează că degradarea încrederii, pe care el o consideră apanajul societăţii postmoderne, pare să ne retrogradeze la condiţia de civilizaţie premodernă, fiindcă identitatea indivizilor este tot mai strict reglementată de grupul căruia ei aparţin. Iar atunci când grupul dictează rolul pe care individul îl are de jucat, încrederea pare să își piardă utilitatea, pentru că, spunea Seligman, „în definirea încrederii este central faptul că ea ne implică într-o relaţie în care faptele, caracterul sau intenţiile celuilalt nu pot fi verificate. (…) Nu manifestăm încredere decât atunci când nu putem ști, când nu avem capacităţile de a-l evalua sau de a-l verifica pe celălalt, așa că nu avem cum să facem altfel decât să avem încredere.”

Astăzi, în locul încrederii – care substituia garanţia că celălalt se va achita de înţelegerea pe care o face cu mine (dacă este să reducem orice relaţie la o formă de contract) –, oamenii pun regulile grupului, spunea Seligman. Iar lucrul acesta este profund limitativ, pentru că, așa cum spunea o altă autoare foarte populară astăzi, Esther Perel, „încrederea este o angajare activă într-o relaţie cu necunoscutul”. Și, deși recunoaște că a manifesta încredere ne vulnerabilizează, Perel susţine că, „cu cât avem mai multă încredere, cu atât mai departe putem să ne aventurăm”. Despre vulnerabilitatea pe care o presupune încrederea vorbește însă mai elocvent Brené Brown, care și-a dedicat ultimele două decenii de viaţă cercetării chiar a acestui domeniu: vulnerabilitatea. Brown a scris mult și a susţinut numeroase prezentări pe tema vulnerabilităţii, dar nu avea cum să nu atingă și subiectul încrederii, fiindcă vulnerabilitatea este esenţială pentru încredere. Pentru cercetătoarea care semnează câteva cărţi devenite recent bestselleruri, „încredere înseamnă să permiţi ca ceea ce este important pentru tine să fie vulnerabil la alegerile cuiva”.

Să însemne însă aceasta că trebuie să ne asumăm riscul de a lăsa tot ce avem mai scump, în mâinile cuiva despre care nu avem nicio garanţie că va preţui ce îi este oferit? Deși recunoaște componenta riscului în manifestarea încrederii, Brown spune că există totuși niște repere care ne pot ajuta să ne decidem dacă să manifestăm sau nu curajul încrederii. De fapt, chiar sub forma curajului – mai exact, în acronimul BRAVING (manifestarea curajului, engl.) – și-a rezumat cercetătoarea reperele. Fiecare literă vine de la un cuvânt englezesc pentru: graniţe („Nu pot manifesta încredere, dacă nu plasez niște graniţe.”), fiabilitate („Pot avea încredere într-un altul, dacă acesta face ce spune că va face și este constant.), responsabilitate („Pot avea încredere dacă, atunci când greșește, își asumă, recunoaște greșeala și încearcă să o repare, iar dacă greșesc eu, și eu am dreptul să o recunosc, să îmi cer scuze și să încerc să repar.”), seif („Îmi păstrez o marjă de siguranţă.”), integritate („Am încredere, dacă celălalt alege curajul în defavoarea confortului, alege ce este corect în defavoarea a ceea ce este distractiv, rapid sau ușor.”), lipsa judecăţii reciproce („Amândoi putem avea dificultăţi și amândoi putem cere ajutorul.”), generozitate („Relaţia noastră este o relaţie de încredere, dacă tu poţi presupune cel mai generos lucru despre cuvintele, intenţiile și comportamentele mele. Și abia apoi mă verifici.”).[9]

Încrederea este un drum cu două sensuri și este bine să aplicăm aceleași criterii și în dreptul propriei persoane, fiindcă, atunci când devenim demni de încredere noi înșine, recunoaștem în celălalt mai ușor calitatea de a fi demn de încredere. Rachel Botsman avea și ea propriul sistem, ceva mai simplu decât cel al lui Brown, pentru că avea doar patru elemente: competenţă („Am abilităţile, cunoștinţa, timpul și resursele necesare unei anumite sarcini? Sunt sincer cu ceea ce pot/nu pot face?”), fiabilitate („Pot oamenii să se bazeze pe faptul că mă voi ţine de cuvânt și că mă voi achita de angajamentele pe care mi le iau? Sunt constant de la o zi la alta?”), empatie („Îmi pasă de interesele celuilalt la fel de mult cât îmi pasă de ale mele? Mă gândesc la modul în care deciziile și acţiunile mele îi vor afecta pe ceilalţi?”), integritate („Există congruenţă între cuvintele și acţiunile mele? Sunt onest cu privire la intenţiile și motivele mele în relaţie cu ceilalţi?”).

Întrebarea dintre rânduri

Toţi cei patru specialiști în psihologia încrederii pe care i-am amintit anterior au aruncat în arenă mai multe elemente definitorii pentru încredere: tensiunea dintre cunoscut și necunoscut și paleta fiecăruia de indicii ale siguranţei. Un creștin se va uita la toate acestea și nu va putea să își reţină o întrebare, al cărei răspuns îl va căuta și printre rândurile cercetărilor seculare: oare se aplică aceste elemente și în cazul credinţei în Dumnezeu? Sigur, autorii amintiţi (toţi vorbitori de limba engleză) se refereau la trust (încredere), nu la faith (credinţă), însă limba română expune rădăcina comună a celor două.

Lupta esenţială a creștinului este aceea de a acţiona pe baza convingerii că Dumnezeu este vrednic de încredere. Toate celelalte discipline spirituale se întorc la credinţă ca la miezul vieţii: studiul, rugăciunea, temperanţa, închinarea, căinţa, comuniunea, toate au un sens numai dacă Dumnezeul despre care studiem, căruia ne rugăm, înaintea căruia ne menţinem demni, în închinare, căinţă și comuniune este un Dumnezeu care este competent, fiabil, empatic și integru. Dacă este atotputernic și iubitor, cum au rezumat teologii teodiceei.

Ca oameni însă, nu ne aflăm în poziţia de a verifica niciunul dintre elementele acestea. Prin urmare, nu avem altceva de făcut, cum spunea Adam Seligman, decât să lăsăm credinţa să compenseze incapacitatea noastră de a evalua. Din indisponibilitatea noastră de a ne accepta condiţia, ne revoltăm uneori vrând să înţelegem ce nu ni s-a garantat că vom putea înţelege și ne împotmolim de multe ori în infamul „de ce?”. Însă, atunci când este în plină manifestare, credinţa se așază la contactul dintre omul finit și Dumnezeul finit, făcând posibilă comunicarea între două tărâmuri: între Creator și opera Sa.

Este fascinant cum credinţa ne așază în postura de a manifesta generozitate faţă de Dumnezeu, fiindcă, atunci când nu putem cunoaște pe deplin motivele sau scopurile acţiunilor Lui (practic, de fiecare dată), ne invită să abandonăm orice bănuială că ne-ar neglija sau chiar ne-ar vrea răul și să Îi dăm noi Lui voie să fie El Însuși, chiar și neînţeles de noi.

Și, cum spunea Perel, în măsura în care avem încredere, în aceeași măsură și avansăm. Cu cât confruntăm mai mult necunoscutul cu credinţa că Dumnezeu Se ţine de cuvânt, cu atât devenim mai capabili să ajungem mai departe în viaţa noastră de credinţă. În viaţa noastră pur și simplu.

Footnotes
[1]„«Degital News Report», Reuters Institute, University of Oxford, http://www.digitalnewsreport.org/”.
[2]„bill_posters_uk, Instagram, https://www.instagram.com/p/BypkGIvFfGZ/”.
[3]„Lee Ferran, Fergal Gallacher, «After manipulated Zuckerberg, Pelosi videos, lawmakers grasp for „deepfake” answers», abc news,13 iun. 2019, abcnews.go.com”.
[4]„Mary Meeker, BOND – «Internet Trends 2019», 11 iun. 2019, https://www.bondcap.com/report/itr19/1?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter_axiospm&stream=top#view/10”.
[5]„«România, în continuare pe ultimul loc în UE în domeniul digital», Comisia Europeană, 18 mai 2018, ec.europa.eu”.
[6]„Claude Wyle, «When Will Uber Take Action to Prevent Sexual Assaults?», The Legal Examiner, 12 febr. 2019, https://sanfrancisco.legalexaminer.com/legal/when-will-uber-take-action-to-prevent-sexual-assaults”.
[7]„«Rachel Botsman: Why Trust Matters», Uplift, 23 nov. 2017, https://upliftconnect.com/why-trust-matters/”.
[8]„Adam B. Seligman, The Problem of Trust, Princeton, 2000”.
[9]„ «Supersoul Sessions: The Anatomy of Trust», Brené Brown, https://brenebrown.com/videos/anatomy-trust-video”.

„«Degital News Report», Reuters Institute, University of Oxford, http://www.digitalnewsreport.org/”.
„bill_posters_uk, Instagram, https://www.instagram.com/p/BypkGIvFfGZ/”.
„Lee Ferran, Fergal Gallacher, «After manipulated Zuckerberg, Pelosi videos, lawmakers grasp for „deepfake” answers», abc news,13 iun. 2019, abcnews.go.com”.
„«România, în continuare pe ultimul loc în UE în domeniul digital», Comisia Europeană, 18 mai 2018, ec.europa.eu”.
„Claude Wyle, «When Will Uber Take Action to Prevent Sexual Assaults?», The Legal Examiner, 12 febr. 2019, https://sanfrancisco.legalexaminer.com/legal/when-will-uber-take-action-to-prevent-sexual-assaults”.
„«Rachel Botsman: Why Trust Matters», Uplift, 23 nov. 2017, https://upliftconnect.com/why-trust-matters/”.
„Adam B. Seligman, The Problem of Trust, Princeton, 2000”.
„ «Supersoul Sessions: The Anatomy of Trust», Brené Brown, https://brenebrown.com/videos/anatomy-trust-video”.
Leave a CommentSubmit