semneletimpului.ro

Misionarul anului nu va fi milenial

Apatici spiritual și hiperconștienţi de impactul de imagine al credinţei lor, creștinii mileniali își lasă credinţa redusă la o tăcere care nu le face cinste.

Nu poţi avea o dezbatere reală cu cineva care te dispreţuiește”, zicea Peter Hitchens. Jurnalistul creștin știa foarte bine ce spune. El și fratele lui mai cunoscut, scriitorul ateu Christopher Hitchens, avuseseră nenumărate clinciuri în public, iar unul dintre ele se terminase cu o perioadă destul de lungă în care nu și-au mai vorbit deloc.

Dar nu dispreţul era leitmotivul bătăliilor lor, care gravitau adesea în jurul credinţei în Dumnezeu și al modului în care aceasta ar influenţa anumite poziţionări sociopolitice. Din contră, ceea ce îi făcea pe cei doi fraţi să se lupte asiduu trebuie să fi fost tocmai respectul care l-a făcut, cândva, pe Christopher Hitchens să afirme că singura diferenţă dintre el și fratele lui este credinţa în Dumnezeu. În realitate, Christopher – pe care presa îl alinta „The Hitch”, ca și cum nu ar fi împărţit același nume cu fratele lui – adora discuţiile în contradictoriu, iar viaţa lui intelectuală vibrantă se hrănea din ciocniri. Cel mai bun prieten al său, Martin Amis, chiar povestea la un moment dat că, fiind cazaţi amândoi în același hotel, a fost surprins să descopere ritualul lui Christopher, care, în fiecare dimineaţă, se îmbrăca la costum și mergea la barul hotelului special pentru a căuta pe cineva cu care să se contrazică. Povestea pare mai degrabă o legendă, însă Hitch era, într-adevăr, atât de îmbibat de rolul său instigator încât se mândrea cu titulatura de contrarian (engl., persoană care adoptă adesea păreri opuse de cele ale majorităţii).

Aceasta se întâmpla însă la începutul anilor 2000 (Christopher Hitchens s-a stins din viaţă în 2011, la capătul ultimei sale contre, cea cu cancerul). De atunci, dezbaterile provocatoare pe teme de religie au intrat într-un con de umbră. Faţă de acum doar zece ani, disputele intelectuale care să opună creaţionismul și evoluţionismul ori teismul și ateismul au devenit mult mai rare, sau cel puţin mult mai puţin vizibile, chiar și în presa creștină. În paralel, fără a fi dovedit că între cele două ar exista neapărat o legătură, a devenit tot mai vizibil conturul unei stafii nedezvăluite complet încă: ceea ce criticii sociali numesc „fenomenul corectitudinii politice”. Această generalizare a reţinerii de a discuta subiecte care produc dezacord, în virtutea promovării toleranţei reciproce, este o condiţie la care dictonul lui Peter Hitchens nici măcar nu făcea aluzie, dar care a căpătat valenţe absolutiste în dialogul public de astăzi. Iar lucrul acesta se reflectă cel mai pregnant în atitudinea tinerei generaţii faţă de dialogul interreligios.[1]

Milenialii cred că e greșit să evanghelizezi

Aproape jumătate dintre creștinii practicanţi care aparţin generaţiei milenialilor (născuţi între 1980 și anii 2000) consideră că este greșit să îi destăinui cuiva convingerile tale religioase, sperând ca prin aceasta să schimbi convingerile religioase ale interlocutorului. De notat că practica „evanghelizării”, pe care tocmai am descris-o, nu ar fi altceva decât o aplicare chiar a ultimului îndemn adresat de Hristos ucenicilor înainte de înălţarea Sa la cer („Duceţi-vă și faceţi ucenici în toate neamurile…”). Cu toate acestea, circa 47% dintre milenialii intervievaţi în cadrul unui foarte recent sondaj Barna au fost de acord cu afirmaţia că nu este corect ca o persoană să îi mărturisească alteia despre credinţa sa, în speranţa că, într-o zi, cealaltă persoană i-ar putea împărtăși convingerile. E interesant că tânăra generaţie diferă foarte mult de generaţiile anterioare în privinţa acestei convingeri. De exemplu, doar 27% dintre membrii Generaţiei X (1961-1990), 19% dintre părinţii lor și 20% dintre bunicii lor cred același lucru.

Nu că tinerii mileniali nu ar considera că o parte importantă din credinţa lor înseamnă tocmai a fi o mărturie vie a credinţei practicate… Nici vorbă – o majoritate covârșitoare, de 96%, recunosc că „parte din credinţa mea înseamnă să fiu un martor și un mărturisitor al lui Hristos”. Însă, deși între 94 și 87% dintre ei sunt convinși că „cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla cuiva în viaţă ar fi să ajungă să Îl cunoască pe Hristos” și deși foarte mulţi (73%) se consideră bine pregătiţi să răspundă cuiva care are întrebări legate de credinţă (cam tot atâţia cred că au o abilitate specială pentru o astfel de îndeletnicire), milenialii sunt profund nesiguri atunci când vine vorba de practicarea concretă a evanghelizării.

Generaţiile percep diferit climatul cultural

Sociologii care au conturat acest portret contrastant al tinerei generaţii de creștini cred că știu și de ce lucrurile se prezintă astfel. „Societatea de astăzi pune prozelitismul într-o lumină extrem de proastă, pe care mulţi dintre creștinii mai în vârstă nu o pot înţelege pe deplin”, scriau analiștii Barna. Tinerii creștini, în schimb, „tind să fie mult mai conștienţi, la un nivel mai personal, de temperatura culturală din jurul conversaţiilor pe subiecte spirituale”. Refuzul de a purta conversaţii care accentuează diferenţele dintre oameni a devenit o marcă a culturii momentului, notează sociologii, iar creștinii mileniali par a fi cei mai conștienţi de această caracteristică a societăţii.

Din cinci tineri creștini, trei sunt convinși că oamenii se simt mult mai jigniţi astăzi decât în trecut dacă cineva le vorbește despre credinţa lor, nota grupul Barna în cercetarea „Spiritual Conversation in the Digital Age”. Procentul aproape nu suferă comparaţie cu proporţia de creștini din rândul părinţilor acestor tineri care cred la fel. Faţă de 65% dintre tinerii mileniali convinși că oamenii consideră ofensatoare diferendele religioase, doar 28% dintre membrii generaţiei baby boomers (1940-1960) cred același lucru.

Poate că tinerii înţeleg mai bine decât cei mai în vârstă climatul cultural ostil evanghelizării și datorită faptului că mare parte din existenţa lor se desfășoară în malaxoare culturale în care generaţiile mature sunt minoritare, cum ar fi, de pildă, universităţile.

Vara trecută, o universitate catolică din Statele Unite s-a plasat singură în avanpostul acestei tendinţe, atunci când a decis să interzică actele de prozelitism în campus, dar să încurajeze actele de evanghelizare. Restricţia paradoxală plasată de Universitatea Marquette, Wisconsin, este cu atât mai stranie cu cât distincţia pe care instituţia o face între cei doi termeni („prozelitism” și „evanghelizare”) nu este fidelă nici dicţionarului, care așază cele două cuvinte într-o relaţie de sinonimie, dar nici accepţiunii populare (sau limbii dinamice), potrivit căreia evanghelizarea ar fi o acţiune pozitivă, iar prozelitismul ar avea sens peiorativ („a face prozeliţi” însemnând în această accepţiune „a manipula pentru a impune o anumită convingere/conduită religioasă”). „Niciun individ sau organizaţie, atât din interiorul, cât și din exteriorul universităţii nu are permisiunea de a face prozelitism printre membrii acesteia, folosind săli, programe sau activităţi controlate de universitate”, prevede regulamentul intern. În schimb, universitatea își arogă, tot prin regulament, „dreptul de a limita sau restricţiona activităţile în campus ale oricărei organizaţii sau oricărui individ ale cărui scopuri sunt în directă contradicţie cu valorile și scopurile religioase ale universităţii”.

Cu alte cuvinte, „prozelitism”, în viziunea universităţii, nu însemna doar folosirea unor „tehnici exploatatoare sau a unor apeluri manipulatoare care ocolesc facultăţile critice ale unei persoane” ori folosirea „coerciţiei fizice”, a „presiunii psihologice” ori a „obligaţiei morale” pentru a converti pe cineva, așa cum prevede explicit regulamentul, ci poate fi și evanghelizarea condusă de grupuri cu valori diferite de cele catolice, așa cum prevede implicit înscrisul. Documentul de politică internă detaliază și descrie drept prozelitism, de exemplu, „efectuarea de comparaţii între tradiţii religioase și evidenţierea realizărilor și idealurilor uneia dintre acestea, concomitent cu evidenţierea slăbiciunilor și problemelor practice ale celorlalte” ori „ignorarea realităţilor și identităţilor religioase ale altor tradiţii de credinţă”. Totuși, în ciuda acestei normări atât de stricte, reprezentanţii universităţii au susţinut că măsura nu intenţionează să „descurajeze sau să inhibe împărtășirea și discutarea valorilor sau credinţelor religioase între membrii comunităţii universitare”. În realitate însă, contradicţiile regulamentului sunt un efect secundar al intenţiei de a egaliza convingeri religioase care, ele însele, se pretind exclusive, în numele unei toleranţe absolute. Iar idealizarea toleranţei nu poate fi decât un paradox, fiindcă egalizarea tuturor convingerilor și tradiţiilor religioase nivelează valoarea acestora, iar nivelarea produce, de fapt, o depreciere a tuturor convingerilor.

Schimbarea de paradigmă în ceea ce privește conversaţiile despre religie are loc și în spaţii neoficiale, cel mai studiat astfel de spaţiu fiind cel online. Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că reţelele sociale online ne modifică modul în care comunicăm cu cei din jur. Însă mai puţin sondate sunt modificările pe care aceste reţele le aduc dialogului interreligios.

Deși mulţi creștini practicanţi consideră că tehnologia nouă, cu accentul ei pe interacţiunea digitală, îi ajută în misiunea lor de a vorbi despre Dumnezeu, conversaţiile spirituale online sunt incomode, iar creștinii din generaţiile mai tinere sunt printre cei mai reticenţi în a purta astfel de conversaţii. Doar 28% dintre creștini au declarat într-un sondaj că discută despre credinţă cu ajutorul social media și aproape 58% dintre respondenţii care nu se identifică drept creștini spun că au fost expuși, de-a lungul timpului, la mesaje creștine în social media. Dintre mileniali, nu mai puţin de 69% sunt convinși că astăzi este mai greu să ai o conversaţie privată, unu la unu, pentru că telefoanele, și tehnologia în general, ţin oamenii ocupaţi. Iar 64% spun că oamenii evită, în general, conversaţiile spirituale mai mult decât o făceau în trecut, pentru că sunt „foarte prinși cu tehnologia”.

Necreștinii „nu au cu cine” vorbi

Apatia spirituală este dublată de o suspiciune tot mai accentuată privind persoanele credincioase – un fenomen cândva străin de Statele Unite, excepţia istorică desemnată ultimul bastion de credinţă în ţările dezvoltate ale Occidentului. Numeroși ne-creștini (adică persoane de altă credinţă decât cea creștină sau persoane fără nicio credinţă) se declară nemulţumiţi de conversaţiile despre spiritualitate pe care le au cu cunoștinţele lor creștine. Aproape toţi respondenţii necreștini ai unui alt sondaj Barna au un niciun prieten sau vreo rudă care să considere că credinţa creștină este o prioritate în viaţa sa. Însă foarte mulţi dintre acești respondenţi necreștini mărturiseau că, deși ar discuta cu plăcere despre religie, calitatea conversaţiei, de partea interlocutorului creștin, lasă de dorit.

Majoritatea necreștinilor (62%) și-ar dori să vorbească despre credinţă cu cineva care îi ascultă fără să îi judece, însă doar 34% dintre ei spun că au avut parte de o astfel de conversaţie în realitate. Aproximativ 43% declară că ar aprecia o conversaţie în care să simtă că le este permis să tragă singuri concluziile, însă doar 22% pot spune că au avut astfel de conversaţii. Circa 27% preţuiesc o discuţie în care interlocutorul se pricepe să pună întrebări, dar doar 16% au avut parte de o astfel de discuţie. Alte aspecte ale unei conversaţii dezirabile, din perspectiva persoanelor necreștine intervievate, au fost: interesul interlocutorului creștin faţă de povestea vieţii persoanei necreștine (29%), încrederea lui atunci când își expune propria perspectivă (33%), disponibilitatea de a recunoaște aspectele incoerente ale perspectivei personale (20%) și abilitatea de a dezbate (15%).

Tabloul construit până aici pare sumbru și nepromiţător. Ar părea că viitorul, la a cărui formare contribuie și creștinii, este tot mai ostil credinţei. Însă, ca într-un caleidoscop în care se rotesc aceleași piese, rezultând imagini diferite, și în creștinismul contemporan asistăm de fapt la o repoziţionare, în fapt, a acelorași ingrediente esenţiale. Nu este pentru prima dată în istorie când creștinismul se confruntă cu opoziţia societăţii-gazdă. E drept însă că mijloacele prin care se comunică pe sine creștinismul sunt diferite astăzi, la fel cum diferiţi sunt și cei care poartă aceste mesaje către lumea dezvoltată.

Credinţa se întoarce ca un bumerang

Pe fundalul tabloului sumbru descris anterior, trebuie notat că unul dintre cele mai interesante fenomene religioase actuale are loc chiar pe continentul nostru, cândva sursa celor mai mulţi misionari creștini. Astăzi, Europa a ajuns în postura de a fi evanghelizată de misionari sosiţi din ţări considerate cândva „zone albe” în raport cu creștinismul. Odată cu inversarea polilor creștinismului în lume, activitatea misionară de propagare a creștinismului alunecă din mâinile ţărilor bogate și cu tradiţie creștină, din emisfera nordică, în mâinile tot mai dispuse la muncă ale credincioșilor din ţările sărace, nou-convertite, din emisfera sudică. Schimbarea polilor misionarismului urmărește fidel schimbarea centrelor de activitate creștină în lume, în general. Cei mai devotaţi creștini din lume se găsesc astăzi în Africa și în cele două Americi, în condiţiile în care, în 1910, două treimi dintre creștinii din întreaga lume se găseau în Europa și mai mult de un sfert dintre ei se aflau în cele două Americi. După doar un secol, 37% dintre creștini se aflau în Americi și 24%, în Africa Subsahariană.

Misionarii din Sudul global încearcă să mântuiască Vestul cel fără niciun Dumnezeu”, scria publicaţia The Economist, care nota că Statele Unite rămân totuși principala sursă globală de misionari. Din cei 121.000 pe care îi trimite în lume, circa jumătate sunt mormoni. Însă numărul lor scade constant, la fel cum pe trend descendent se află și numărul misionarilor europeni. În schimb, în Asia și în America Latină, numărul misionarilor trimiși să evanghelizeze alte ţări este într-o creștere continuă. În anul 2015, circa 27.400 de misionari itineranţi proveneau de pe continentul african, ceea ce constituie o creștere cu 32% faţă de numărul din anul 2010. În cele două Corei, activau aproximativ 30.000 de misionari, ceea ce constituie o creștere cu peste 50% faţă de primul deceniu al anilor 2000.

Acesta este fondul cultural pe care se naște o nouă generaţie de oameni. Și, privind matematic la condiţiile în care vor crește membrii generaţiei Z, așa cum a fost supranumită generaţia de după mileniali, am avea mai degrabă motive să ne îngrijorăm pentru viitoarea lor viaţă de credinţă și pentru viitorul credinţei creștine, în general. Însă realitatea surprinde așa cum a făcut-o dintotdeauna.

Dacă despre mileniali se spune că sunt prima generaţie care cel mai probabil nu va deveni mai religioasă odată cu înaintarea în vârstă, de la membrii generaţiei Z, sociologii așteaptă mai multă toleranţă faţă de credinţa și manifestarea cultică creștină decât au avut generaţiile anterioare. Deși neafiliaţi în proporţie de peste 70%, tinerii din generaţia Z sunt mai puţin predispuși decât predecesorii lor să creadă că religia creștină este o forţă negativă pentru societate.

Sigur, scenariul în care tinerii de mâine nu dispreţuiesc creștinismul nu este chiar cel mai fericit la care puteam spera, dar cel puţin este unul în care dezbaterea poate avea loc. Secularizarea ar putea fi atunci văzută, așa cum spunea autorul creștin Rice Broocks, mai degrabă ca „o etapă culturală, în care milioane de occidentali își reevaluează onest credinţele, dar, fiind limitaţi de lipsa de informaţie de calitate și de argumente sănătos alcătuite, le este tot mai greu să mai păstreze credinţa generaţiilor anterioare”[2]. Bine ar fi ca, în spaţiul care începe să se redeschidă pentru conversaţie, să pătrundă mai mulţi oameni care au ceva consistent și constructiv de spus. Nu de alta, dar s-ar putea ca aceasta să fie printre puţinele șanse pe care creștinismul le are pentru a fi o voce relevantă într-o cultură care le-a cam văzut pe toate.

 

Footnotes
[1]„E important de menţionat că statisticile care urmează vizează mediul nord-american, ca urmare a avantajului de a fi constant sub lupa sociologilor religiei. Însă colonizarea culturală americană face extrem de relevante datele chiar și în contextul României celei balcanice.”
[2]„Rice Broocks, Man, Myth, Messiah: Answering History’s Greatest Question, Thomas Nelson, Nashville, 2016.”

„E important de menţionat că statisticile care urmează vizează mediul nord-american, ca urmare a avantajului de a fi constant sub lupa sociologilor religiei. Însă colonizarea culturală americană face extrem de relevante datele chiar și în contextul României celei balcanice.”
„Rice Broocks, Man, Myth, Messiah: Answering History’s Greatest Question, Thomas Nelson, Nashville, 2016.”