Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” – Marcu 9:24
Lumea mea, aşa cum o ştiam eu, s-a schimbat în urmă cu câţiva ani. O după-amiază obişnuită de miercuri s-a transformat într-o zi de durere şi şoc, din cauza trecerii în nefiinţă a unui prieten care îmi era ca un frate. Acest bărbat a făcut parte din viaţa mea încă de la vârsta de şapte ani, apoi, dintr-odată, a dispărut. Pentru totdeauna! Lumea mea a fost zguduită din temelii. L-am întrebat pe Dumnezeu cum a fost posibil. Prietenul meu tânăr a lăsat în urmă un copil mic. Ce scop ar putea avea toate acestea? Cum ar putea Dumnezeu pretinde că este milos şi bun şi să permită totuşi această tragedie de neînţeles în viaţa noastră? Când una dintre surorile prietenului meu a spus: „Dumnezeu ştie cel mai bine”, m-am uitat la ea de parcă îşi pierduse minţile şi am spus în sinea mea: Dacă Dumnezeu a făcut vreodată o greşeală, aceasta trebuie să fie! Mi-am îngropat prietenul şi, timp de doi ani, nu m-am bucurat de mângâierea pe care creştinii îndoliaţi ar trebui să o simtă. În tot acest timp, am evitat biserica.
Deşi refuzam să mă rog după acest eveniment, aveam totuşi nevoie să mă sprijin pe o Putere mai mare, nu doar pe cei care veniseră să îmi aducă alinare. Mă suna soţia prietenului meu. Deşi ne îndoiam de Dumnezeu, am descoperit că totuşi trebuia să mergem înaintea Lui pentru a cere mângâiere şi pace în acea perioadă de încercare – ca un copil pedepsit pentru o faptă rea care se întoarce la părinte să fie mângâiat. La înmormântare, când mi s-a cerut să rostesc câteva cuvinte, a trebuit să mă gândesc îndelung ce să spun. Gândurile mele nu erau dintre cele mai frumoase, totuşi am căutat ajutor la Tatăl, chiar dacă simţeam că El greşise foarte mult faţă de noi. Am simţit îndemnul să vorbesc despre lucrurile pentru care eram recunoscătoare chiar şi în acele momente de întristare şi durere, pentru că avusesem privilegiul de a-l cunoaşte pe prietenul meu.
Credinţa mea în Dumnezeu a fost puternic zdruncinată de acest eveniment. Şi nu voi pretinde că de atunci până acum a fost foarte întărită. Dar am învăţat un lucru: Dumnezeu este alături de noi chiar şi atunci când pare că nu este. El ne oferă mângâiere şi ne aduce alinare nouă, copiilor Săi, chiar când avem nevoie.
Din acea zi tristă de octombrie 2014 şi până astăzi am avut parte de multe alte încercări şi evenimente şocante. Totuşi, de fiecare dată când pun sub semnul întrebării planul lui Dumnezeu, trebuie să îmi amintesc de textul de astăzi: Eu cred cu adevărat în Tine, Doamne. Cred că Tu eşti acolo şi că mă iubeşti. Cred că Tu eşti bun şi milostiv. Cred că Tu eşti puternic şi poţi face totul. De aceea. Doamne, eu cred, dar ajută Tu necredinţei mele!
Raylene McKenzie Ross