Într-o baracă insalubră din Nairobi, o tânără se confesează reporterului BBC care voia să îi afle povestea: „Nu știu de ce a permis Dumnezeu ca unii oameni să fie săraci, în timp ce alţii sunt bogaţi.”

Al cincilea cel mai bogat om al planetei, Mark Zuckerberg, a cărui valoare netă a fost evaluată la 70 miliarde de dolari, declara zilele trecute într-o întâlnire publică la sediul Facebook că, de la un punct încolo, „nimeni nu merită să fie atât de bogat”. Contextul era că unul dintre angajaţi îl întrebase cum se raportează el, ca miliardar, la afirmaţia unui prezidenţiabil american care a declarat că „nu ar trebui să existe miliardari pe lume”. „Înţeleg ce l-a motivat să spună asta”, a declarat CEO-ul Facebook. „Nu mă gândesc cu precizie la un nivel maxim pentru averea cuiva, dar de la un punct încolo nimeni nu merită atâţia bani”, a spus el. Miliardarul care a promis anterior că va oferi 99% din averea lui pentru proiecte caritabile a adăugat că, în opinia sa, „dacă faci ceva bun, ești răsplătit, dar cred totuși că o parte din bogăţia care poate fi acumulată e nerezonabilă.”

„Nu este corect să avem atâta bogăţie, când miliarde de alţi oameni au atât de puţin și nu este corect că averea noastră deschide uși care sunt închise majorităţii oamenilor”, declara anul trecut și Melinda Gates, într-o scrisoare deschisă în care ea și soţul ei, magnatul Bill Gates, răspundeau celor mai grele zece întrebări despre bani care le fuseseră adresate în anul 2018.

Soţii Gates au împreună o avere estimată la 92 de miliarde de euro și deţin una dintre cele mai notorii organizaţii umanitare: Fundaţia Bill și Melinda Gates. Aceasta a fost înfiinţată în anul 2000 și este cea mai mare organizaţie caritabilă din lume, cunoscută în special pentru eforturile depuse în sensul asigurării bunăstării și unor condiţii medicale decente pentru locuitorii Africii. Întrebaţi dacă nu este nedrept ca ei doi să aibă la dispoziţie atât de mulţi bani, soţii Gates au răspuns punând în perspectivă averea lor: „Chiar dacă fundaţia noastră este cea mai mare din lume, banii pe care îi avem sunt foarte puţini în comparaţie cu ceea ce investesc companiile și guvernele. De exemplu, California cheltuiește mai mult decât toate departamentele fundaţiei noastre doar pentru a-și conduce sistemul școlar public timp de un an”, a declarat Bill Gates.

Am fi la fel, tu și cu mine

„Nu știu de ce a permis Dumnezeu ca unii oameni să fie săraci, în timp ce alţii sunt bogaţi” mărturisea în faţa camerei de filmat Esther, o tânără din Nairobi pentru care șansa de a ieși cât de cât la liman cu banii este să se ocupe de curăţenie, poate în casa cuiva, dar preferabil într-un restaurant, ca să capete și ceva mâncare. Tânăra care vine de la ţară și nu a avut parte de o educaţie formală, vorbește totuși ca un om pe care viaţa l-a cizelat cu demnitate: „Aș vrea ca angajatorii să știe că și noi suntem oameni, ca și ei, doar că noi nu avem bani. Să știi că, dacă am avea bani, am fi la fel, tu și cu mine. Viaţa ar fi bună și pentru noi.”

E mare lucru că Esther, care nu are școală, știe că între ea și oamenii care nu adorm cu stomacul gol pe o pernă de griji legate de ce va fi mâine, nu este o diferenţă calitativă. E mare lucru pentru că oameni cu o educaţie îndelungă și de profunzime nu au capacitatea de a înţelege acest lucru. Iar afirmaţia nu este nicidecum una emoţională, ci pare a fi chiar o observaţie știinţifică. Cercetătorul american Michael W. Kraus și colegii săi au descoperit că persoanele care beneficiază de un statut socio-economic relativ înalt sunt mai puţin capabile să citească emoţiile de pe feţele celorlalţi oameni, iar asta nu pentru că nu le-ar păsa de ce simt ceilalţi, ci pentru că nu văd indiciile emoţionale prezente pe chipul lor. Ca și cum ar fi orbi. Keely Muscatell, neurolog la UCLA susţine această ipoteză pentru că a documentat-o prin scanări ale activităţii cerebrale atunci când a demonstrat că persoanele cu un nivel de trai ridicat prezintă o activitate cerebrală mult mai redusă decât cea vizibilă la persoanele sărace, atunci când privesc fotografii ale unor copii care suferă de cancer. Ambele studii au fost citate într-o analiză elocventă publicată recent în revista Wired de Christopher Ryan, autorul cărţii „Civilized to Death: The Price of Progress” („Civilizat de moarte: preţul progresului”).

Tot Ryan citează un eseu scris de Michael Lewis, care observa că „bogăţia extremă este dăunătoare pentru toată lumea, mai ales pentru cei bogaţi”. „Devine evident că problema nu este că genul de oameni care ajung de partea plăcută a inegalităţii suferă de vreun handicap moral care le dă un avantaj pe piaţă. Problema e cauzată chiar de inegalitate: aceasta provoacă o reacţie chimică în cei puţini și privilegiaţi. Le modifică creierul. Îi face să fie mai puţin dispuși să le pese de oricine altcineva în afară de ei înșiși și mai puţin capabili să experimenteze sentimentele morale necesare pentru a fi cetăţeni decenţi.”

Teza analizei lui Ryan este că între oamenii bogaţi și oamenii săraci se află o prăpastie culturală pe care cei bogaţi sunt tot mai incapabili decât cei săraci să o depășească mental. Autorul invocă numeroase studii care arată că, pe măsură ce se distanţează economic de ceilalţi, oamenii care se îmbogăţesc se distanţează și sufletește, spre propriul dezavantaj. Ryan vorbește despre o „insularizare” a celor bogaţi care, în goana lor după confortul pe care li-l aduce bogăţia, ajung să se izoleze de tot ce le-ar perturba comoditatea, inclusiv de alţi oameni. „Folosim banii pentru a ne proteja de risc, de zgomot, de inconvenienţe. Dar autoprotecţia vine cu preţul izolării. Confortul nostru cere ca tribut să ne retezăm șansele la întâlniri revelatoare, la muzică nouă, la râsete nefamiliare, la aer curat și la interacţiuni aleatorii cu ceilalţi, cu strănii”, scrie Ryan.

O economie care să funcţioneze pentru majoritatea

Editorialistul New York Times, David Leonhardt, remarca faptul că, pentru prima dată de când se fac statistici comparative, primii 400 cei mai bogaţi americani au plătit cumulat, către stat, impozite mai mici decât oricare alt grup de venit.

Rata impozitelor plătite pentru anul trecut de primii 400 de bogaţi ai Americii nu a depășit 23%, ceea ce înseamnă că, în total, bogaţii au plătit maxim un sfert din venitul lor total. În anii 1950, rata impozitelor celor mai bogaţi oameni din SUA ajungea la 70%, însă aceasta a scăzut progresiv pe parcursul deceniilor. Familiile din clasa de mijloc, sau cele sărace, nu au experimentat o scădere similară.

Leonhardt susţine că, în ultimii 75 de ani, impozitarea în Statele Unite a devenit, în mod radical, tot mai puţin progresivă. Editorialistul este convins că taxarea progresivă este o soluţie la tarele economice care prădează America în momentul de faţă. Și citează în acest sens lucrarea a doi analiști cu reputaţii foarte bune, Emmanuel Saez și Gabriel Zucman, ambii profesori la University of California Berkley, care în „The Triumph of Injustice” scriu că, de-a lungul timpului, dezbaterea privind impozitarea în SUA a fost polarizată între cei care doreau o creștere a taxelor pentru cei bogaţi și cei care doreau protejarea averilor acestora. Miza lor se oglindește în afirmaţiile lui Leonhardt care susţine că „economia nu funcţionează prea bine atunci când impozitele aplicate bogaţilor sunt mici, iar inegalitatea urcă până la cer. A fost valabil în avanpostul Marii Recesiuni și este la fel de valabil astăzi. Ceea ce înseamnă că creșterea impozitelor pentru bogaţi nu înseamnă pedepsirea lor (ei tot bogaţi vor rămâne), ci înseamnă să creăm o economie care să funcţioneze mai bine pentru majoritatea americanilor.”

Trezirea la inegalitate

Diferenţele economice între cetăţenii Statelor Unite fac din motto-ul legendar, „ţară a tuturor oportunităţilor”, o amintire, e de părere Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. În mod obişnuit, economiştii şi-au explicat diferenţele dintre nivelurile de trai punându-le pe seama „teoriei productivităţii marginale”, spune laureatul Nobel. Această teorie presupune că cetăţenii care au o contribuţie mai mare la bunul mers al societăţii câştigă mai mulţi bani. Totuşi, atrage atenţia Stiglitz, istoria învaţă că cei care au transformat în mod real societatea aducând un avans tehnologic considerabil, câştigă foarte puţin. Rareori inventatorii s-au îmbogăţit de pe urma invenţiilor lor, susţine Stiglitz, amintind de cei care au inventat laserul şi maşina Turing, sau de cei care au descoperit ADN-ul. În schimb, antreprenorii financiari care au produs inovaţii pe Wall Street, sunt excelent remuneraţi, deşi au adus economia lumii pe marginea prăpastiei. Stiglitz făcea aceste afirmaţii cu cel puţin cinci ani înainte ca Facebook să devină un colos economic. Altfel, cu siguranţă, ar fi inclus și companii de pe Sillicon Valley în lista sa neagră.

Economistul contrazice teoreticienii care spun că discrepanţele economice ar fi un rezultat firesc al pieţei. El spune că numeroase alte ţări reuşesc să menţină ritmul de creştere economică în timp ce reduc inegalitatea între clase. „Pieţele sunt modelate de regulile jocului, iar sistemul nostru politic are reguli care îi ajută pe cei bogaţi să câştige pe cheltuiala celorlalţi,” afirmă Stiglitz.

Minimul posibil

Meritocraţia, care s-a autointitulat un pod legitim peste prăpastia dintre săraci și bogaţi, se prezintă ca soluţia independentă împotriva inegalităţii; mecanismul la care indivizii pot apela, sărind peste necesitatea intervenţiilor politice, care se lasă prea mult așteptate, deși, așa cum arătam în „Somnul celor mândri”, ele nu par să depindă de culoarea partidului. Barack Obama spunea în discursul său de învestire, în 2013, că rămâne fidel „crezului nostru că, atunci când o fetiţă se naște în cea mai dură sărăcie, ea are totuși aceeași șansă la succes ca oricine altcineva”. Iar Donald Trump translata această egalitate în domeniul muncii când spunea, tot în discursul de învestire, în 2017, că „trebuie să creăm un teren drept pentru companiile și muncitorii americani”. Însă analistul Clifton Mark, care remarca această similitudine în discursul politic al celor doi lideri de stat, spunea că meritocraţia, ca ideal social cu acte în regulă, „este dăunătoare din punct de vedere moral”.

Clinton Mark își construiește argumentaţia bazând-o pe numeroase surse care arat că, și dacă ar funcţiona – deși oferă exemple elocvente în sens contrar – meritocraţia nu ne-ar face oameni mai buni, ci ne-ar îmbuiba cu sentimentul propriei măreţii, ceea ce ne-ar transforma în indivizi egocentrici și, din acest punct de vedere, antisociali.

Însă dincolo de argumentul analistului, care vizează un efect psihologic pervers, nu trebuie să scăpăm din vedere premisele promovării meritocraţiei. În esenţă, meritocraţia este un joc al vinei, în care politicienii aruncă responsabilitatea din ograda sistemului construit anume pentru binele cetăţenilor, în cârca indivizilor care, dacă nu reușesc să răzbată, sunt făcuţi să se simtă singurii vinovaţi pentru propriul eșec. O astfel de mutare de accent nu este etică, fiindcă dacă statul există în urma unui contract social și are ca scop bunăstarea tuturor cetăţenilor săi, atunci el are obligaţia să facă maximul posibil pentru a-și realiza scopul. Meritocraţia este, în această paradigmă, minimul posibil. Un minim care prinde în discursurile publice pentru că face apel la orgoliul uman înnăscut. Cu toţii vrem să știm că ne-am ridicat prin propriile forţe și am vrea ca toţi din jur să știe lucrul acesta și, în consecinţă, să ne admire. Însă realitatea vine cu numeroase experienţe care ne invită la o modestie străină de impulsurile populare.

Se spune că pentru a crește un copil este nevoie de un sat. Și e adevărat. La fel de devărat cum este că satul este necesar în numeroase alte întreprinderi umane. Avansăm mai repede atunci când mergem împreună. Depășim obstacolele mai ușor atunci când colaborăm. Suntem mai fericiţi atunci când suntem solidari. Din nefericire, toate aceste adevăruri ajung reduse la valoarea unor lozinci sau truisme, atunci când societatea se încăpăţânează să le expulzeze la periferia culturală unde i-ar trimite pe cei care și-au ratat călătoria spre prosperitate economică.

Mark Zuckerberg spunea că de la un punct încolo nimeni nu merită să fie atât de bogat. Dar cine este în măsură să decidă unde apare acel punct? Și de ce, în toată această poveste cu accent american, nu spune nimeni că există și alte căi de a prospera, care nu au de a face cu valoarea acţiunilor la bursă, ci cu valoarea propriilor acţiuni?