„O carte te ajută să uiţi realitatea”. Fetiţa care a fost bibliotecară la Auchwitz.

semneletimpului.ro

„Nu există vreun cuvânt în vocabular care să descrie ororile de acolo”, spune Dita Kraus, rememorând anii petrecuţi în lagărele naziste, unde nu exista nicio frântură de normalitate. Și totuși, zionistul Fredy Hirsch , însărcinat cu supravegherea copiilor de la Auschwitz, a îndrăznit să sugereze comandantului înfiinţarea unui centru de zi pentru copii, unde a încropit, în secret, o mică bibliotecă.

La cei 90 de ani ai săi, Dita Kraus se numără printre puţinii oameni care mai pot povesti din experienţă despre ceea ce s-a întâmplat în timpul Holocaustului. Numele ei a devenit cunoscut după ce scriitorul Antonio Iturbe și-a publicat, în 2012, romanul său, „Bibliotecara de la Auschwitz”, care pornește de la istoria reală a Ditei Kraus.

Dita s-a născut la Praga, în familia Polach, fiind singura fiică a unui avocat evreu. Familia ei nu era una religioasă, așa încât nu a știut nici măcar că era evreică până la 8 ani. Înainte de a-și sărbători a 10-a aniversare, Dita și-a văzut copilăria făcută ţăndări, odată cu invadarea Pragăi de către naziști. În scurt timp, tatăl ei și-a pierdut slujba, germanii le-au rechiziţionat apartamentul, iar Dita a fost exmatriculată din școală.

După ce au petrecut o perioadă scurtă în ghetoul Terezin, membrii familiei Polach au fost trimiși la Auschwitz. Primul transport cu deportaţi de la Terezin a sosit în septembrie 1943, iar deportaţii din fiecare lot urmau să trăiască numai 6 luni înainte de a fi executaţi, după graficele întocmite de naziști. Tatăl Ditei a murit de foame în lagăr, în anul 1944, la doar 44 de ani. Dita și mama ei ar fi trebuit să ajungă în camera de gazare în iunie 1944, dar au fost selectate de doctorul Joseph Mengele  printre cele 1.000 de femei și fete apte de muncă și trimise într-un lagăr de muncă din Hamburg.

La Auschwitz, Dita și mama ei au ajuns în sectorul BIIb, în care se afla o clădire pentru copii, blocul 31, unde Mengele își desfășura netulburat experimentele sale pe copii. Fredy Hirsch, un zionist charismatic, primise sarcina de a supraveghea sectorul copiilor și a reușit să-l convingă pe comandantul lagărului să organizeze un corp de clădire drept centru de zi, motivând că astfel copiii nu vor mai deranja adulţii care merg la muncă. Hirsch, pe care Dita îl cunoștea din Praga, unde-i fusese instructor de sport, a izbutit să-i numească asistenţi ai săi pe toţi copiii între 14 și 16 ani, oferindu-le tot felul de responsabilităţi, de la împărţirea supei la curăţarea podelelor.

Dita și un alt băiat au devenit bibliotecarii unei mici librării clandestine, formate din cărţi găsite în bagajele celor care ajunseseră în lagăr. Dita, care știa să citească în cehă, franceză și germană, a găsit printre aceste cărţi zdrenţuite oaza de alinare după care tânjea. Mulţi învăţători veneau să împrumute cărţi pentru a-i învăţa pe copii să citească, și pentru că nu avea creion sau hârtie, micuţa bibliotecară memora numele celor care veneau să ia cărţi și titlurile împrumutate.

Învăţătorii au fost adevăraţii eroi din lagăr, spune femeia, amintindu-și că, deși știau uneori că vor fi executaţi, ei își dedicau ultimele zile copiilor, pentru a-i ajuta să uite, chiar și preţ de câteva pagini, de locul monstruos în care se găseau. Desigur, nici copiii nu erau feriţi de moarte în lagăr: jumătate dintre copiii din acel sector au fost uciși de naziști în martie 1944, iar Fredy Hirsch, protectorul lor, a murit în circumstanţe ciudate, ucis de o doză prea mare de somnifere administrată de medicii evrei care intenţionau să-l ajute.

Transferate în lagărul de la Bergen-Belsen, atât Dita, cât și mama ei, s-au îmbolnăvit de tifos. Fata s-a vindecat, dar mama a murit chiar după ce lagărul fusese eliberat de trupele britanice, în timp ce așteptau ridicarea carantinei. La 1 iulie 1945, Dita s-a întors singură la Praga, cu câteva haine legate într-o boccea și câteva pachete de ţigări, singurele ei posesiuni materiale. Doar bunica și soţia unui văr al tatălui ei au fost singurii supravieţuitori ai familiei sale. „M-am simţit pierdută. Nu aveam casă, nu știam ce să fac cu mine însămi”, își amintește Dita.

„Cei trei ani petrecuţi în lagărele de concentrare (…) au avut un impact teribil, care a durat jumătate din viaţa mea. Am rămas foarte imatură mult timp după ce am devenit adult, chiar şi când am devenit mamă”, a povestit Dita Kraus într-un interviu acordat  ziarului uiAdevărul.

Femeia spune că nu și-a pierdut în lagăr credinţa fermă că va supravieţui, „o credinţă prostească în contextul în care totul indica faptul că toţi trebuie să murim”. După eliberare, tranziţia spre o fiinţă liberă, care avea voie, de pildă, să meargă când dorește în parc, s-a făcut cu dificultate. Dita spune că lagărul nu a umplut-o de ură, dar a reușit să o secătuiască, pentru o vreme, de orice fel de emoţie.

Pentru cineva care încă trăiește cu amintirea coșmarului din trecut, atitudinea oamneilor faţă de ce s-a întâmplat la Holocaust este deconcertantă. „Vina naziștilor pentru uciderea a milioane de oameni nevinovaţi, familii, bebeluș,i bătrâni și femei, este uitată sau banalizată, dacă nu negată în totalitate. Când aud despre oameni care susţin că nu există așa ceva, aș vrea să strig: «Uită-te la braţul meu, la numărul tatuat, de unde a venit asta? Unde sunt părinţii, unchii și verii mei? Unde sunt mormintele lor?»”, povestește Dita.

 

 

 

Leave a CommentSubmit