O căsătorie umilă

Devoțional zilnice 30 august 2018

Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. – Eclesiastul 4:9-10

Ceremoniile de nuntă sunt ocazii speciale în care miresele devin prinţese, purtând rochia visurilor lor. Unii specialişti sugerează că „alegerea rochiei de mireasă este mai mult decât o simplă probă… este un proces – o amintire în devenire” (Olivelli Cape Town). Dar nu fiecare cuplu îşi poate permite o ceremonie ostentativă.

Duminica, 30 august 1846, James Springer White şi Ellen Gould Harmon au stat înaintea lui Charles Harding, judecător de pace, în Portland, Maine, pentru a se căsători. Nu a fost nicio ceremonie de nuntă şi Ellen nu a purtat vreo rochie specială de nuntă. Alegând să nu fie o povară pentru ceilalţi, James a lucrat pentru o vreme transportând pietre pe calea ferată, fără a primi ce merita pentru munca lui. Mai târziu a început să spargă lemne de dimineaţa până seara pentru a câştiga 50 de cenţi pe zi. La mijlocul anului 1848, el şi alţi doi prieteni au luat 40 de hectare de teren pentru a le cosi, câștigând un dolar și jumătate pe hectar. El se bucura: „Lăudat fie Domnul! Sper să pot obţine câţiva dolari de aici pentru a-i folosi în cauza lui Dumnezeu.”

După ce s-au stabilit în Rochester, New York, în 1852, Ellen a descris noua ei casă: „Am închiriat o casă veche cu suma de o sută şaptezeci şi cinci de dolari pe an. Am instalat maşina de tipărit în casă. … Aţi zâmbi dacă aţi putea vedea mobila pe care o folosim. Am cumpărat două paturi vechi cu douăzeci şi cinci de cenţi fiecare. Soţul meu mi-a adus acasă şase scaune vechi, pentru care a plătit un dolar, dar nu sunt două la fel. La scurt timp după aceea a venit cu alte patru scaune vechi, fără fund, pentru care a plătit şaizeci şi doi de cenţi. Partea de lemn este în stare bună, iar eu le-am confecţionat funduri din material textil. Untul este atât de scump, încât nu îl putem cumpăra, nu ne putem permite să cumpărăm nici măcar cartofi. Folosim sos în loc de unt şi napi în loc de cartofi. Am servit prima noastră masă pe o tablă aşezată pe două butoaie de făină goale. Suntem dispuşi să suportăm lipsurile, dacă prin aceasta putem ajuta la înaintarea lucrării lui Dumnezeu” (Schiţe din viaţa mea, p. 142).

Acesta era spiritul de jertfire de sine şi angajament al pionierilor adventişti pentru a răspândi întreita solie îngerească în zilele de început ale mişcării. Vremurile s-au schimbat. Dar ce putem face pentru a continua şi încheia lucrarea în acelaşi spirit?

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro