semneletimpului.ro

O Europă care nu mai e „acasă” pentru toţi locuitorii ei

„E o demenţă antisemită pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nicio frână, nicio raţiune. Dacă ar exista un program antisemit, încă ar fi bine. Ai ști până la ce limite se poate merge”, nota amar scriitorul Mihail Sebastian în octombrie 1941 în jurnalul său intim, care avea să-i fie publicat postum.

Jurnalul, în care notele intime se amestecă firesc cu cele intelectuale și politice, surprinde cu luciditate schimbările societăţii românești în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, urmărind alunecarea în centrifuga antisemită a vremii a multora dintre personalităţile culturale și politice ale vremii.

Dezgustat deopotrivă de ideologiile extreme (fie de stânga, fie de dreapta), scriitorul urmărește cu dezamăgire radicalizarea politică a prietenilor săi și deteriorarea de la zi la zi a situaţiei evreilor, pe seama cărora toată lumea, de la politicieni la trecătorii de pe stradă, brodează cele mai infame acţiuni. România se scufundă atât de mult în mlaștina politicilor și atitudinilor antisemite, încât devine greu de recunoscut, fiecare barbarie având loc cu consimţământul tacit al populaţiei.

O filă sumbră din istoria românească

Fiind evreu, Sebastian suferă și el rigorile legilor discriminatoare – este dat afară din barou și din presă, i se joacă tot mai puţine piese la teatrul de stat, până când teatrul evreiesc sau punerea în scenă a piesei sub numele unui alt autor rămân singurele opţiuni, deszăpezește 10 zile împrejurimile capitalei în brigăzile de evrei mobilizate în acest scop. Și se teme de ziua de mâine, uneori chiar și de plimbările pe stradă. Ar vrea să se rupă de capitală o vreme și în același timp preferă să primească veștile rele la el acasă – veștile de acest tip circulă repede, chiar și în absenţa telefonului, căci evreii nu mai au dreptul nici la acest privilegiu, așa cum nu mai pot deţine nici un aparat de radio.

Printre detalii sentimentale, fragmente de discuţii cu prietenii din lumea bună a Bucureștiului, însemnări despre concertele de muzică simfonică și printre notiţe despre travaliul scrierii unui roman sau a unei piese de teatru, scriitorul consemnează consternat măsurile antisemite tot mai incredibile ale autorităţilor, precum și crimele primite cu calm, dacă nu chiar cu satisfacţie, în cercurile în care se învârte.

Astfel, sunt notate în jurnal: executarea a 500 de iudeo-masoni la Iași (în fapt, e vorba de 10.000, dar scriitorul preia informaţia ziarelor) şi o ordonanţă a primăriei din Buzău care le interzice evreilor să circule de la 8 seara la 7 dimineaţa, să își cheme medicul acasă fără a anunţa sergentul de stradă ori să intre în cafenele și cofetării. Măsurile sunt cu atât mai terifiante, notează autorul, cu cât sunt circumscrise cadrului legal: „Altădată, chiar sub legionari, antisemitismul era bestial, dar în afara legii.”

Exproprierea evreilor e publicată pe prima pagină, înaintea știrilor despre război, ca și cum „tot ce e important în România, astăzi, vineri 28 martie 1941, este că evreilor li se iau casele”.

Măsurile grave, care urmăresc exterminarea (precum deportarea evreilor și cazarea lor în câmp, în anotimpul rece), se împletesc cu cele care vizează sărăcirea sau umilirea populaţiei evreiești – o lege care cere ca evreii să predea statului articole de îmbrăcăminte; legea impozitului reîntregirii, care supune evreii la o plată de 4 ori mai mare decât a contribuabililor români; ordonanţe care le interzic evreilor să facă piaţa în afara unui interval orar anunţat; fixarea de preţuri diferite, inclusiv la pâine (15 lei pentru creștini, 30 de lei pentru evrei) sau interdicţia impusă familiilor de evrei de a angaja sau a păstra o servitoare.

„E așa de grotesc, încât nu știu dacă nu e o farsă”, notează Sebastian în dreptul unor măsuri, întrebându-se ce va aduce ziua de mâine. Iar dintre toate tristeţile care-i sfredelesc sufletul, cea mai tăioasă este aceea că prietenilor săi, care slăbesc legăturile cu el, situaţia li se pare normală, găsesc justificări pentru orice măsură discriminatoare și nu mai sunt sensibilizaţi nici măcar de pogromuri.

Indignarea populaţiei majoritare, acolo unde s-a manifestat, chiar și anemic, este tot mai subţire, iar scriitorul mărturisește că sunt rari oamenii precum prietenul său C. Vișinoiu, care mărturisește: „De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropii, să-l salut și să-i spun: «Domnule, vă rog să mă credeţi, eu nu am niciun amestec.»”

Antisemitismul a prins, de fapt, în cleștele lui întreaga Europă, iar jurnalul conţine însemnări despre această dramă care se joacă și dincolo de graniţe – la Paris, fratele lui Sebastian vede pe turnul Eiffel un steag cu svastica; vestea morţii scriitorului Stefan Zweig, autoexilat în Brazilia, e notată în propoziţii scurte, dar pline de tulburare: „S-a sinucis Stefan Zweig. Nu avea dreptul. Nu trebuia.”

Coșmarul va trece într-o zi – aceasta e convingerea solidă a scriitorului, care nu are însă nicio garanţie că va mai fi în viaţă atunci. Și-ar dori-o însă, măcar și pentru posibilitatea de a se reuni cu prietenii săi, pentru a diseca la rece absurditatea unei pagini de istorie ce n-ar fi trebuit să se scrie vreodată. Și pentru a-i vedea roșind, speră Sebastian, care cu greu mai știe cum să le disculpe vorbele și atitudinea.

Istoria mică l-a înghiţit însă pe scriitor înainte de a trăi și alte derapaje incredibile ale istoriei mari. Iar despre contextul istoric în care s-au scris partiturile contorsionate ale naţionalismului și antisemitismului au scris istoricii interesaţi să înţeleagă alunecarea societăţii românești, cu tot cu elita ei intelectuală, în fundăturile ideologiei extremiste.

Așezând antisemitismul românesc în contextul său specific

Deși presupunem că intelectualul ar trebui să fie un om liber, „nu înseamnă că și este”, punctează istoricul Lucian Boia, subliniind că până și membrii elitei intelectuale se supun, în mai mică sau mai mare măsură, „conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice”.

Urmărind atitudinea intelectualităţii românești în perioada 1930-1950, Boia surprinde în cartea sa Capcanele istoriei: elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, o gamă variată de reacţii la ideologiile extreme, de unde nu lipsesc „iluzii, adaptări, cedări, evadări”.

Versatilitatea politică a intelectualilor de marcă nu este specifică spaţiului românesc, afirmă Lucian Boia într-un interviu acordat platformei Hotnews, problemele românești ale epocii regăsindu-se în mare măsură în perimetrul european, în special „polarizarea opiniilor și împingerea lor spre extreme”. Iar, dacă România prezintă pe alocuri note mai stridente în acest peisaj european, ele sunt asortate unui context istoric dificil – o succesiune de 7 regimuri ce acoperă toată gama de opţiuni ideologice, de la extrema dreaptă la extrema stângă și de la democraţie la totalitarism.

Antisemitismul românesc din România interbelică s-a construit pe fundaţia a două modele teoretice distincte, susţine istoricul Leon Volovici: antisemitismul „raţional”, principalul său reprezentant fiind Nicolae Iorga, și cel extremist. Primul model echivala populaţia evreiască cu un parazit care contribuie la degradarea morală a neamului românesc, falsificându-i sufletul, iar al doilea model prelua această imagine hiperbolizând-o – evreii deveneau un pericol pentru întreaga planetă, nu doar pentru poporul român, graţie dorinţelor de dominare nutrite.

Generaţia ‘27 adaugă note specifice acestor modele, prin creionarea portretului românului imaginar, imposibil de reconciliat cu portretul evreului. Intelectualii acestei generaţii vorbesc despre apartenenţa la naţiunea română ca o stare naturală și nu ca un act de voinţă intelectuală, pentru că nu devii, ci te naști român (filosoful Nae Ionescu), sau despre autohtonie și ortodoxism drept condiţia originalităţii culturale a poporului român (teologul Nichifor Crainic). Ceea ce se schimbă în interbelic nu este imaginea evreului, de care rămân lipite aceleași vechi etichete antisemite, conchide profesorul Ana-Maria Bărbulescu într-un eseu dedicat istoriei evreilor, ci mai degrabă imaginea românului, care este învestit cu un rol mesianic de transformare a spiritualităţii răsăritene (și de anihilare a dușmanului, întrupat prin excelenţă de evreu).

Dezbaterile din preajma elaborării constituţiei din 1866 au reprezentat momentul de sistematizare a argumentelor pentru blocarea ascensiunii politice și sociale a evreilor din spaţiul românesc, susţine istoricul Lucian Nastasă. Tot acum au fost fixate atributele negative care îi vor însoţi în viitor, inaugurându-se astfel o lungă perioadă în care evreii devin ţapul ispășitor pentru toate „problemele economice și sociale, iar mai apoi chiar și spirituale, ideologice ale ţării”. Ulterior, antisemitismul va constitui liantul grupurilor din mediul universitar, dezbaterile despre viitorul României fiind frecvent raportate la criteriul etnic și religios, afirmă istoricul.

În timp ce antisemitismul a avut exponenţi printre nume cu mare rezonanţă culturală în România, la noi a strălucit prin absenţă o voce influentă care să se fi opus atrocităţilor asupra evreilor, așa cum a fost cazul romancierului Émile Zola, care, prin scrisoarea deschisă, J’acusse, a contribuit la reconsiderarea antisemitismului în societatea franceză.

Probabil cea mai tristă lecţie a unei istorii cu note accentuate de antisemitism rămâne aceea că nu știm să vedem și să preîntâmpinăm ferm pericolul, ori de câte ori îi recunoaștem conturul. Sintetizând o jumătate de secol petrecută în România, scriitorul Emil Dorian scria că viaţa lui aici s-a derulat între sloganurile mânioase „«jos jidanii» din 1800 și nu știu cât și «jos jidanii» din 1940”, dar și în mijlocul profanărilor, insultelor, bătăilor și cruzimilor cu diferite grade de rafinament. După această jumătate de veac de antisemitism, scriitorul mărturisea că un nou val de crime și de nedreptăţi îi spulberau iluziile că tot acest tratament ar putea fi o eroare din care victimele și călăii să poată fi, într-un final, izbăviţi.

De fapt, dacă avem impresia că, la trei sferturi de secol de când s-au scris jurnalele lui Emil Dorian sau Mihail Sebastian, am putea privi de la o distanţă aseptică atrocităţile unui secol deja încheiat, istoria ne arată că prea adesea monștrii trecutului reînvie, chiar dacă au nevoie să se reinventeze pentru a se asorta unor circumstanţe cu totul diferite de cele în care și-au jucat premiera.

Reîntremarea antisemitismului. Studiu de caz: Franţa

„Sunt acasă, dar nu și pentru acești oameni”, afirma într-un interviu filosoful și eseistul francez Alain Finkielkraut, la scurt timp după ce a fost insultat și trimis la Tel Aviv de protestatarii mișcării Vestele Galbene. De fapt, mesajul primit de la protestatari trebuie citit într-o cheie pe care un evreu o recunoaște foarte ușor, spune filosoful – aceea că locul lui, ca evreu, nu mai este nici în Franţa, nici în Israel, considerat pământ furat. „Ceea ce vor ei să spună este că (…) nu am ce căuta pe pământ.”

Finkielkraut, al cărui tată a supravieţuit lagărelor naziste, spune că a fost conștient de ostilitatea crescută a francezilor faţă de evrei, dar că incidentul n-a fost, totuși, mai puţin șocant. Conștient de faptul că există locuri în Franţa unde nu mai e prudent să meargă, filosoful avertizează că peste Europa încep să sufle vânturi noi, despre care nimeni nu poate să spună încă unde ne vor duce.

„Antisemitismul se răspândeşte ca o otravă, ca fierea. Atacă, putrezeşte minţile, asasinează”, a declarat Christophe Castaner, ministrul francez de interne, în contextul creșterii numărului de acte antisemite din Franţa.

După o istorie dureroasă de antisemitism, cu vârfurile cele mai tragice în 1930 și în cel de-al Doilea Război Mondial, un nou val de antisemitism se ridică în Franţa, iar cifrele vorbesc de la sine, scrie The New York Times. Astfel, în 2017, 40% dintre incidentele violente motivate religios sau rasial au fost îndreptate împotriva evreilor, deși aceștia nu reprezintă nici 1% din populaţia Franţei. Actele antisemite au crescut cu 20% în 2017 faţă de anul precedent, iar în 2018 cu un procent alarmant de 74%.

În februarie 2019, 80 de pietre funerare ale cimitirului din satul francez Quatzenheim au fost acoperite de mesaje injurioase și de zvastici desenate. De la începutul anului au fost înregistrate și alte incidente, desprinse parcă dintr-o ramă interbelică: căsuţele poștale din Paris care afișau portretul lui Simone Veil, supravieţuitoare a Holocaustului, au fost acoperite de zvastici; a fost profanat un semn ridicat în memoria lui Ilan Halimi, un tânăr evreu răpit și torturat până la moarte în 2006, iar, în urma unei manifestaţii recente a Vestelor Galbene, pe vitrina unui restaurant a fost scris cu litere galbene cuvântul  Juden.

Guvernul francez are o problemă complicată de rezolvat, scrie The New York Times, găzduind cea mai mare comunitate evreiască din Europa, dar și o importantă comunitate musulmană. Teoretic, cu toţii sunt cetăţeni, egali în faţa legii, dar în practică avem comunităţi scindate după criteriul de cultură, religie și etnicitate, ceea ce „recunoaște eșecul sau defalcarea modelului francez”, notează Jérôme Fourquet, autorul cărţii Next Year in Jerusalem, French Jews and anti-Semitism.

Antisemitismul din Franţa nu reprezintă însă o excepţie în spaţiul european. El „a reizbucnit şi sporeşte vizibil deopotrivă în straiele sale tradiţionale, cât şi într-un veşmânt nou, atât la extrema dreaptă, cât şi la extrema stângă”, declara istoricul Saul Friedländer în ianuarie 2019, cu prilejul comemorării victimelor Holocaustului.

Iar cei ce se declară înspăimântaţi de atacul antisemit a cărui ţintă a fost Alain Finkielkraut „n-au fost atenţi la evenimentele din ultimii ani”, susţine jurnalistul Martin Gak, evocând declaraţii ale unor politicieni care au reînviat ideea ameninţării evreiești – de la Viktor Orban la membri ai partidelor Alternativa pentru Germania și Democraţii Suedezi.

Când strângerea bagajelor devine o opţiune tot mai reală

Aproape 90% dintre evreii care locuiesc de generaţii într-un stat UE cred că antisemitismul s-a accentuat în ultimii 5 ani și peste o treime au luat în calcul posibilitatea de a emigra, potrivit unui studiu realizat în 2018 de către Agenţia pentru Drepturi Fundamentale, a Uniunii Europene (FRA).

Efectuat în 12 state membre UE, care găzduiesc împreună 96% dintre evreii din Europa, studiul a reprezentat un semnal de alarmă cu privire la nesiguranţa pe care o simt evreii în locurile natale.

Cele mai acute sentimente de nesiguranţă au fost raportate de evreii din Franţa (9 din 10 au declarat că sunt priviţi cu ostilitate pe stradă), dar și de cei din Polonia, din Belgia și din Germania. Potrivit sondajului, evreii din Franţa, Danemarca și Belgia evită cel mai mult să poarte obiecte care le-ar putea dezvălui identitatea etnică (62%, 56%, respectiv 52%). Sondajul a mai arătat că 9 din 10 evrei din Polonia au fost vizaţi de antisemitism pe internet, 84% din evreii din Belgia au raportat că mass-media a transmis mesaje antisemite, iar aproape jumătate din evreii din Germania și din Franţa se gândesc să emigreze din ţara în care s-au născut.

În Marea Britanie, 4 din 5 evrei cred că antisemitismul reprezintă o problemă majoră a politicii britanice, în timp ce aproape o treime se gândesc la emigrare.

De altfel, acţiunile antisemite redevin un trend ascendent în Marea Britanie. Intensificându-se din ianuarie 2016, incidentele cu caracter antisemit au atins un nivel record în 2018: mai mult de 100 în fiecare lună a anului, potrivit asociaţiei de apărare a drepturilor comunităţii evreiești Community Security Trust. Moshe Kantor, președintele Congresului Evreiesc European, s-a declarat cu atât mai îngrijorat de noua erupţie de antisemitism din Marea Britanie, cu cât aceste incidente nu reprezintă decât partea vizibilă a aisbergului, din cauza tendinţei de subraportare a acestora.

„Același rău este reinventat cu feţe noi, fiind intensificat online și de către generaţia tânără”, afirmă Jemma Levene, directorul adjunct al grupului de advocacy antirasism Hop not Hate, subliniind că este vitală acţiunea împotriva urii rasiste ori de câte ori ne intersectăm cu ea.

România nu s-a regăsit pe lista statelor incluse în studiul FRA, dar aceasta nu înseamnă că este imună la derapajele naţionaliste sau antisemite. În august 2018, Casa Memorială „Elie Wiesel” din Sighetu Marmaţiei a fost vandalizată, mesaje antisemite fiind scrise pe pereţii exteriori ai acesteia.

Chiar dacă incidentul rămâne unul izolat, alte date arată că mesajele antisemite sunt diseminate cu precădere în mediul online. După ce ministrul israelian pentru diaspora, Naftali Bennett, a anunţat crearea unui sistem performant de monitorizare în timp real a postărilor antisemite de pe reţelele de socializare, Bucureștiul a avut surpriza de a se regăsi pe locul 3 în topul internaţional al orașelor cu cele mai multe postări antisemite, după Santiago (Chile) și Dnepr (Ucraina).

Evaluând perioada de declin a democraţiei despre care se scrie în presă din diferite unghiuri, Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor, afirmă că regăsim similarităţi cu discursul public al anilor ‘30, dar că e o diferenţă de metode și de intensitate, avertizând că „istoria ne va juca feste dacă vom presupune că ceea ce urmează va fi exact după reţeta aceea”. Reeditarea unor atitudini, clișee și tipare de gândire vine și dintr-un deficit de informaţie – deși s-a scris foarte mult despre istoria antisemitismului, există încă o rezistenţă a publicului larg faţă de o lectură incomodă și cu accente traumatizante, crede Cioflâncă.

După ce anunţa atât îngrijorarea sa profundă cu privire la creșterea antisemitismului, cât și măsurile Comisiei Europene în legătură cu această problemă, Frans Timmermans declara la sfârșitul anului trecut că „evreii trebuie să se simtă în siguranţă și «acasă» în Europa. Dacă nu putem realiza acest lucru, Europa nu mai este Europa”.

Înainte ca sondajele să indice o creștere a nesiguranţei evreilor europeni, în anul 2015, redactorul-șef al publicaţiei The Atlantic, Jeffrey Goldberg, scria un articol intitulat sugestiv „Este timpul ca evreii să părăsească Europa?” şi insera în el concluziile discuţiilor purtate cu personalităţi și membri obișnuiţi ai comunităţii evreiești din diferite regiuni ale Europei. La întrebarea „tipic evreiască” despre bagajele strânse pentru plecare, jurnalistul povestește că Alain Finkielkraut i-a răspuns (cu mai mult de 3 ani înaintea atacului antisemit care l-a vizat): „Nu ar trebui să plecăm, dar poate copiii sau nepoţii noștri nu vor mai avea de ales.”

La finalul articolului, Goldberg își mărturisește îndoiala că evreii vor avea un viitor bun în Europa – în parte, datorită dovezilor în creștere care susţin aceste temeri și, în parte, pentru că este un evreu american, „adică o persoană care există deoarece strămoșii lui au ales să fugă atunci când mai puteau fugi”.

Într-un context care permite ca mii și sute de mii de oameni să trăiască gândindu-se dacă ar trebui sau nu să-și împacheteze lucrurile, nu doar Europa nu mai rămâne Europa, dar nici lumea nu mai poate avea coordonatele ei obișnuite. Devine o lume prea strâmtă pentru o radieră a urii care șterge, după bunul ei plac, felii dintr-un cuvânt sacru: acasă.