O teocrație creștină

Devoțional zilnice

Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. – Apocalipsa 13:2

Isus a fondat o biserică fără autoritate seculară și fără soldaţi care să lupte pentru ea. (Ioan 18:36). Cum a devenit atunci Biserica Romană atât de puternică în ce privește problemele seculare, culminând cu unirea dintre biserică și stat și cruciadele sângeroase? Din secolul al IV-lea până în secolul al VI-lea s-au făcut mai mulţi pași importanţi în acest sens.

În timpul domniei lui Constantin, creștinismul a primit libertate de închinare și a devenit oficial religie de stat. Împăraţii care i-au urmat au încercat să facă din creștinism singura religie a statului. După prădarea Romei de către vizigoţi, în 410, Augustin a scris faimoasa lui operă Cetatea lui Dumnezeu, în care subliniază idealul unei biserici universale care controlează statul. Acest ideal a fost implementat atât cu sprijinul Imperiului Roman de Apus, cât și al Imperiului Bizantin de Răsărit.

Convertirea lui Clovis, regele francilor, a fost un eveniment semnificativ care a dus spre unificarea Europei de Vest pentru a sprijini papalitatea în timpul primei părţi a Evului Mediu. Iar războiul lui Clovis împotriva vizigoţilor arieni și victoria împotriva lor, în 508, a reprezentat un pas important în furnizarea unei armate eficiente Bisericii Catolice pentru a-i pedepsi pe așa-numiţii „eretici”.

Pe 16 noiembrie 534, Iustinian, împăratul Imperiului Bizantin a trimis o scrisoare Papei Ioan al II-lea, recunoscându-l drept „cap al Bisericilor Sfinte”, promiţând să „crească onoarea și autoritatea” Sfântului Scaun. Dar doar în 538 orașul Roma a devenit liber de orice dominaţie „eretică” a Imperiului Arian, Biserica Romană putându-și dezvolta astfel mai eficient supremaţia ecleziastică.

A fost o schimbare radicală de la persecutata biserică timpurie din primul secol la persecuţia de mai târziu a bisericii din Evul Mediu, când mii erau uciși în Cruciadele creștine și de către Inchiziţia sfântă. Fără îndoială, creștinismul nou-testamentar poate să rămână cu adevărat creștin doar urmând principiul lui Hristos: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), fără a-i impune modelul teocratic din Vechiul Testament. Mai mult, „tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12), incluzând chestiunea libertăţii religioase!

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro
Leave a CommentSubmit