În faţa marilor tragedii, cel mai copleşitor sentiment este cel al neputinţei. Ce poţi face pentru a schimba în bine viaţa celor care suferă? Şi cum să ajuţi când nici cei puternici nu găsesc soluţii? Răspunsul nu este simplu, dar este mai accesibil decât am crede, dacă în el sunt adunate empatie, curaj şi credinţa că orice ajutor, oricât de mic, nu este în zadar.
Șansele de supravieţuire ale unui bebeluş născut în Siria lovită de război sunt mai mari decât în cazul unuia născut în Venezuela ultimilor ani, afectată de foamete, de lipsa îngrijirii medicale de bază şi de violenţe de stradă. De la începutul crizei umanitare, trei sferturi din populaţie a pierdut în medie opt kilograme din greutatea corporală din cauza lipsei hranei. Nu este un lucru neobişnuit să vezi oameni mergând cu lumânări pe holurile spitalelor, din cauza penelor de curent.
Bancnote fără valoare sunt atârnate în pomi sau aruncate pe stradă, din cauza unei inflaţii care a depăşit un milion de procente. De disperare, peste trei milioane de venezueleni au plecat din ţară în ultimii patru ani. Ideea că o ţară democratică odată prosperă, neatinsă de război, poate ajunge într-un asemenea colaps a fost de neimaginat. Ajutorul internaţional a fost refuzat de preşedintele ţării, iar soluţiile interne nu au avut efecte notabile.
În faţa situaţiei sumbre şi aparent fără ieşire, oameni de pretutindeni au refuzat să stea pe margine neputincioşi. Au adunat resurse şi au făcut tot posibilul ca ele să ajungă în Venezuela. Efortul lor poate nu a schimbat statisticile, dar a adus speranţă şi încrederea că nu sunt uitaţi.
Martha Convers a plecat în urmă cu 15 ani din Venezuela şi este agent imobiliar şi antrenor de zumba în SUA. A păstrat legătura cu prietenii de acasă, aşa că ştia foarte bine cu ce probleme se confruntau atunci când i-a lovit criza. Nu prea ştia cum să ajute, veniturile ei nu erau atât de mari cât să acopere nevoile lor.
Atunci când un prieten de la biserica pe care o frecventa în Venezuela i-a spus despre problema cu care se confrunta la liceul la care preda, şi-a dat seama că poate să facă ceva. Norman Canaie, profesor de engleză în Caracas, i-a povestit că unii elevi vin desculţi la liceu, iar alţii nu mai vin deloc, pentru că nu au cu ce să se încalţe. Pentru că abia reuşeau să facă rost de mâncare, ideea de a cumpăra încălţăminte nu intra în discuţie. În plus, o pereche bună costa mai mult decât salariul pe o lună al lui Norman.
Martha a început să strângă încălţăminte donată de cei pe care îi cunoştea. A primit în prima lună mai mult de 200 de perechi. Cu eforturi destul de mari, a reuşit să le trimită la Caracas. O pereche specială de pantofi sport a ajuns la un elev care renunţase la şcoală, ruşinat de încălţămintea lui uzată. „Elevii au fost copleşiţi de cadou. Mereu mă întreabă când vom mai primi încălţăminte”[1], a povestit ulterior Norman.
Cererile de încălţăminte sunt exprimate şi prin intermediul reţelelor sociale, iar în jurul Marthei s-au adunat mai mulţi voluntari care să o ajute. Au majoritatea rude şi prieteni rămaşi în Venezuela, iar modalitatea aceasta de a ajuta, pe lângă partea financiară, le oferă satisfacţii. De la sfârşitul lui 2017, Martha şi echipa de voluntari au trimis peste 3.000 de perechi de încălţăminte în Venezuela. Speră ca transportarea acestora, devenită din ce în ce mai incertă, să nu fie o problemă pe viitor. Mai presus de toate, speră şi se roagă ca situaţia Venezuelei să se redreseze pentru a le oferi celor de acasă măcar un trai decent.
Maria del Pilar Figueroa locuieşte în Columbia, una dintre ţările vecine cu Venezuela. În fiecare zi, aproximativ 30.000 de venezueleni trec graniţa în Columbia pentru a scăpa de foametea din ţara lor. Doar că drumul înspre capitala ţării, Bogotá, unde ar putea găsi un loc de muncă, este unul dificil. După trecerea graniţei, pe refugiaţi îi aşteaptă un drum peste munte, pe care majoritatea aleg să îl parcurgă pe jos, din cauză că nu au bani pentru biletul de autobuz.
Drumul lor peste muntele de 3.200 de metri durează 8 zile, iar temperaturile scăzute îngreunează efortul. Organizaţii umanitare au aşezat tabere la baza muntelui, pentru a echipa oamenii cu strictul necesar pentru a supravieţui.
În punctul cel mai dificil de pe drum, la La Laguna, locuieşte Maria cu cei doi copii ai ei. Fiica acesteia a fost profund impresionată de starea deplorabilă în care erau cei care treceau prin localitatea lor: copii flămânzi, oameni desculţi cu un mic bagaj în spate. Pentru a cumpăra hrană pentru refugiaţi, fata ei şi-a vândut colierul la care ţinea.
Maria s-a gândit că poate să ajute măcar cu o masă caldă şi cu adăpost pentru noapte atunci când era necesar, aşa că a început să gătească pentru cei care treceau prin La Laguna. Curând, organizaţii neguvernamentale au început să îi susţină eforturile, aşa că a renunţat la serviciu și se ocupă în prezent doar cu ajutorarea refugiaţilor venezueleni.
Viaţa ei şi a copiilor s-a transformat total de când au început să ajute. Dacă până atunci copiii ei se ocupau doar cu joaca şi cu privitul la televizor în timpul liber, acum sunt mâna dreaptă a mamei. La primele orele ale dimineţii, stau împreună şi curăţă legume pentru masa caldă din ziua respectivă. Aproximativ 150 de oameni trec pragul adăpostului în fiecare zi.
La masă, Maria stă şi le ascultă poveştile. Îi este greu să înţeleagă cum oameni cu studii superioare şi cu slujbe bune nu au reuşit să îşi întreţină familiile. Îi este milă de cei care şi-au lăsat copiii mici acasă în grija rudelor, sperând că vor strânge repede bani pentru a-i aduce cu ei. O tulbură poveştile despre foamete, sărăcie şi disperare. „Am trecut prin multe situaţii. A trebuit să fiu asistentă, psiholog, bonă, chiar şi mamă surogat. Mi s-au întâmplat multe şi am învăţat multe lucruri.”[2]
Nu toţi cei care i-au călcat pragul au fost politicoşi, efortul nu i-a fost apreciat mereu, iar oboseala şi frustrarea se adună. Dar este recunoscătoare că poate să ajute, pentru că a învăţat foarte multe lucruri de la refugiaţi. Rugăciunile pe care mulţi le fac atunci când îi părăsesc adăpostul s-au împlinit, iar satisfacţia că a reuşit să contribuie cu o masă şi cu un somn la căldură pentru împlinirea lor îi este de ajuns.