Încălzirea globală poate fi un subiect familiar, prin frecvenţa cu care apare în presă, dar și unul străin de preocupările noastre. Fie pentru că ne simţim confiscaţi de problemele noastre cotidiene, fie pentru că plasăm talazurile unui dezastru anunţat într-un viitor îndepărtat, ale cărui note apocaliptice ne îngrijorează vag. Desigur, în ecuaţie intervine și liniștea celor care se simt ocrotiţi financiar și geografic de răzmeriţa planetei, numai că viitorul va arăta, așa cum spunea scriitorul Christian Parenti, dacă o jumătate a planetei s-ar putea apăra de asaltul celeilalte, odată ce lupta pentru resurse va avea ca miză supravieţuirea.

Ecourile summit-ului ONU pentru Acţiune Climatică de la New York abia s-au stins, iar peste controversele iscate de discursul tinerei activiste Greta Thunberg se va așterne în curând liniștea. Thunberg le-a spus liderilor că generaţia ei nu-i va ierta vreodată dacă măsurile legate de combaterea schimbărilor climatice se vor dovedi la fel de dezamăgitoare ca și până acum.

Măsurile ferme de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră promise de Antonio Guterres, secretarul general al ONU, pe care liderii politici ar fi urmat să le anunţe. s-au lăsat așteptate. „Din păcate, majoritatea liderilor statelor celor mai poluatoare au ratat examenul”, a declarat Alden Meyer, de la ONG-ul Union of Concerned Scientists.

În timp ce statele încă bâjbâie prin hăţișul măsurilor incomode pe care le conturează experţii în încercarea de a frâna planeta din sprintul ei spre distrugere, locuitorii planetei sunt divizaţi între cei care cred că apocalipsa mediului bate la ușă și cei care văd în încălzirea globală un basm ţesut stângaci sau o realitate inevitabilă pentru o planetă căreia îi sporesc mereu locuitorii.

Între timp, fenomenele meteo extreme tind să devină noua normalitate a acestei generaţii, mărind continuu bilanţul victimelor și cel al pagubelor materiale. Și, în mod firesc, generând strămutarea unui număr din ce în ce mai mare de persoane.

Șapte milioane departe de casă

Doar în prima jumătate a anului 2019, 7 milioane de oameni au fost strămutaţi ca urmare a fenomenelor meteo extreme. Este vorba de „cea mai mare cifră pentru o jumătate de an care a fost raportată vreodată”, în contextul schimbărilor climatice, în care „deplasarea în masă declanșată de evenimentele meteorologice extreme devine norma”, potrivit International Displacement Monitoring Center, care adună date de la guverne, agenţii umanitare ale ONU și din rapoartele media.

Oricât de impresionantă pare acum cifra, ea s-ar putea rotunji la 22 de milioane până la finalul anului, conform estimărilor centrului de monitorizare. În plus, unii experţi spun că numerele nu reflectă și dislocările provocate de fenomene meteo ce afectează regiunile pe termen lung (precum temperaturile mari și ploile neregulate, care pot determina oamenii să se mute după ce culturile de care depind sunt compromise) și că uneori agenţiile guvernamentale nu furnizează cifre reale, din motive de ordin politic.

„Odată cu impactul schimbărilor climatice, în viitor se preconizează o intensificare a acestor pericole. Ţările afectate în mod repetat, cum este cazul Bahamas, trebuie să se pregătească pentru tendinţe similare sau poate pentru o înrăutăţire a acestora”, a precizat Alexandra Bilak, directorul centrului de monitorizare.

Pe de altă parte, numărul mare de persoane evacuate la timp scade probabilitatea ca acestea să devină victime ale fenomenelor extreme, atunci când guvernele folosesc sisteme de avertizare timpurie și pregătesc adăposturi pentru cei care și-au părăsit locuinţele. India și Bangladeshau reușit strămutarea a 3,4 milioane de oameni înainte ca Ciclonul Fani să le lovească.

Modul în care statul Odisha, unul dintre cele mai sărace din India, găzduind 46 de milioane de oameni, a reușit să gestioneze situaţia în timpul uneia dintre cele mai mari furtuni cu care s-a confruntat, arată că gradul de siguranţă al locuitorilor crește atunci când guvernele învaţă din greșelile trecutului. În 1999, un ciclon care a lovit aceeași zonă a măturat sate întregi și a făcut mii de victime, unele fiind târâte de apă la kilometri de casele lor. În 2019, autorităţile au trimis 2,6 de milioane de mesaje pe telefon și au folosit 43.000 de voluntari și 1.000 de lucrători în regim de urgenţă, dar și reclame la televizor și sirene pentru a avertiza locuitorii că trebie să se adăpostească din calea ciclonului Idai.

Evacuarea unui milion de persoane în 3-4 zile s-a dovedit o strategie de succes, care a fost construită însă de-a lungul a 20 de ani (câteva sute de adăposturi, fiecare cu o capacitate de sute de locuri, au fost pregătite pentru un eveniment meteo extrem). Numărul de morţi și răniţi s-a ridicat la 100 de persoane, potrivit datelor anunţate de presa indiană.

Acţiunile guvernamentale și-au probat eficienţa, dar, dincolo de a le salva viaţa, nu a putut face mai mult pentru cei care au realizat că va dura foarte mult să-și poate relua viaţa din punctul în care le-a îngheţat-o ciclonul.

„Natura îi pedepsește mai degrabă pe oamenii săraci și îi cruţă pe cei bogaţi. Ce pot să fac? Sunt neputincios.”, spune ca pentru sine S.K.Behra, proprietarul unei prăvălii de ceai spulberate de furtună. Cuvintele indianului deposedat de mijlocul său de trai reflectă o realitate pe care studiile și experţii au studiat-o din diverse unghiuri în ultimul timp: dezastrele lovesc cel mai puternic comunităţile cele mai nevoiașe.

Dezastrul din urma dezastrului

Dezastrele naturale par a fi forţe egalizatoare, pentru că distrug proprietăţile bogaţilor și săracilor fără deosebire, dar în realitate, joacă un rol polarizator, notează jurnalista Annie Lowrey, trecând în revistă ce s-a întâmplat în Paradise, California, după incendiul Camp Fire, dar și dezastrele provocate de uraganele Harvey, Maria, Sandy și Katrina. „De-a lungul ţării, două dintre cele mai puternice forţe din viaţa americană, schimbările climatice, cauzând dezastre naturale tot mai frecvent, și stratificarea socială se ciocnesc. Iar prima o înrăutăţește în mod evident pe cea de-a doua”, susţine Lowrey.

„Dezastrele amplifică disparitatea în ce privește locuinţele, veniturile, accesul persoanelor la servicii”, explică și Brad Kieserman, vicepreședinte pentru operaţiuni și logistică de la Crucea Roșie Americană, observând că în adăposturi pot fi găsiţi oamenii cu cele mai puţine resurse materiale, care au înregistrat pierderile cele mai mari (pentru ca, adesea, au pierdut tot ce deţinuseră) și care beneficiază cel mai puţin de serviciile de ajutor.

În cel mai grav incendiu din istoria Californiei, cel care a mistuit orașul Paradise, persoanele cu resurse financiare au plecat din zonă, săracii fiind nevoiţi să rămână și să înfrunte consecinţele dezastrului: creșterea costului chiriei, pe fondul crizei de locuinţei, subţierea ofertei de locuri de muncă și îngroșarea numărului de persoane fără adăpost.

Rata sărăciei crește cu un punct procentual în zonele afectate de dezastre severe, ceea ce sugerează că „persoanele sărace migrează în interiorul zonei, iar cele care nu sunt sărace migrează în afara regiunii”, potrivit unui studiu din 2017, care a analizat modul în care dezastrele naturale afectează migraţia în Statele Unite. Aproximativ 39% dintre locuitorii Americii trăiau în 2010 în zone de coastă, cu risc mare de inundaţii, cutremure și uragane, iar acest procent consistent ar trebui privit prin prisma schimbărilor climatice, capabile să amplifice frecvenţa și amplitudinea dezastrelor, spun autorii.

Locuitorii din zonele predispuse la dezastre au șanse de 3 ori mai mari să părăsească regiunea în care locuiesc, după un eveniment meteo extrem, comparativ cu cei din regiunile cu risc scăzut de dezastre.

„Într-un timp de preocupare crescută în ceea ce privește inegalitatea venitului și riscurile schimbărilor climatice, riscul de expunere la dezastre naturale ar putea deveni o altă cauză a creșterii inegalităţii dintre bogaţi și săraci”, au concluzionat cercetătorii.

Unul din motivele principale pentru care fenomenele meteo extreme afectează disproporţionat persoanele cu venituri mici se referă la calitatea nesatisfăcătoare a calităţii locuinţelor acestora, arată un raport elaborat de Centre American for Progress. Veniturile mici plasează oamenii în locuinţe și cartiere sensibile la evenimente meteo severe, cu risc mai mare de a fi afectate în cursul acestora.

Recuperarea după pierderile angrenate de o calamitate naturală se poate dovedi atât de anevoioasă, încât unii cercetători au numit-o „al doilea dezastru”. În 8 dintre orașele cele mai afectate de uraganul Harvey, doar 17% dintre proprietarii caselor distruse deţineau o poliţă de asigurare împotriva inundaţiilor. Există discrepanţe în ajutorul pe care proprietarii de case îl primesc după un dezastru; în urma uraganului Katrina, statul Louisiana a cheltuit milioane de dolari în programul de recuperare în caz de dezastre, însă afro-americanii care aveau casele afectate de uragan au primit, în medie, cu 8.000 de dolari mai puţin decât proprietarii albi, discrepanţa datorându-se faptului că despăgubirile au fost atribuite ţinând cont mai degrabă de valoare locuinţei distruse decât de costul implicat de reparaţii.

Un raport din 2019 al Urban Institute arată că finanţele americanilor sunt afectate pe termen lung de un dezastru natural. Astfel, americanii cu venituri mici înregistrează cea mai mare scădere a scorului de credit (algoritm folosit la nivel internaţional prin care se stabilește gradul de risc al unei persoane care solicită un împrumut) în urma calamităţilor „de talie medie”, care provoacă daune sub 200 de milioane de dolari. La un an distanţă de traversarea unui dezastru, persoanele cu scor de credit mic (între 300 și 649) și-au văzut scorul prăbușindu-se cu 15, 5 puncte, pentru ca după 4 ani, decalajul să fie de 29 de puncte. Prin contrast, persoanele cu un scor de credit bun iniţial, pierduseră doar 4 puncte la un an după dezastru și 8,4 puncte după 4 ani.

Efectele negative ale unui dezastru nu doar că persistă, dar cresc în timp, așa încât, „pe măsură ce apele se restrâng, greutăţile financiare ale oamenilor abia încep”, explică Caroline Ratcliff, cercetător la Urban Institute.

Schimbările climatice accentuează clivajul dintre state

Studii recente au arătat că încălzirea globală creează o falie între economiilor lumii, fie oferindu-le un impuls, fie sancţionându-le mai mult sau mai puţin drastic.

La nivel global, decalajul dintre ţările bogate și cele sărace s-a redus cu aproximativ 15% între 1975 și 2010, dar ar fi putut fi cu 25% mai mic decât este în prezent, dacă nu ar fi intervenit încălzirea globală, a constatat un studiu din 2019 al cercetătorilor Universităţii Standford, primul care a contabilizat cât de mult a afectat încălzirea globală economia ţărilor.

„Rezultatele noastre arată că majoritatea celor mai sărace ţări de pe Pământ sunt considerabil mai sărace decât ar fi fost fără încălzirea globală. În același timp, majoritatea ţărilor bogate sunt mai bogate decât ar fi ajuns în absenţa acestui fenomen”, a explicat cercetătorul Noah Diffenbaugh, autorul principal al studiului.

„Datele istorice arată în mod clar că recoltele sunt mai mari, oamenii sunt mai sănătoși și noi suntem mai productivi la lucru atunci când temperaturile nu sunt nici prea ridicate, nici prea reci. Aceasta înseamnă că, în ţările reci, puţină căldură poate ajuta. În locurile care sunt deja fierbinţi, lucrurile merg în direcţia opusă””, a declarat Marshall Burke, co-autorul studiului.

Deși sunt principalele surse de gaze cu efect de seră, ţările bogate, mai nordice faţă de cele sărace, au ajuns mai aproape de nivelul de temperatură optimă pentru creștere economică. Astfel, potrivit studiului, Islanda are o creștere economică aproape dublă faţă de scenariul în care încălzirea globală nu ar fi avut loc, iar Canada, Norvegia și Finlanda au adăugat între un sfert și jumătate la PIB-ul pe cap de locuitor din același motiv. Pe de altă parte, schimbările climatice sunt responsabile de scăderea cu 17-30% a PIB-ului pe cap de locuitor în cele mai sărace state ale lumii, ţări precum India sau Ciad având întârzieri economice chiar și mai mari (PIB-ul pe cap de locuitor este cu 31% mai mic în India și cu 39% mai mic în Ciad).

Chiar dacă creșterea temperaturii are loc lent, câștigurile și pierderile pot căpăta proporţii dramatice în timp. „Este ca un cont de economii, unde mici diferenţe în rata dobânzii vor genera mari diferenţe în soldul contului pe 30 sau 50 de ani”, spune profesorul Diffenbaugh.

Modelul pe care-l reliefează cercetarea „este aproape cea mai proastă configuraţie posibilă pentru a încerca să rezolvi problema (…), cu un grup deja bogat și puternic, care obţine un impuls economic din această cauză, în timp ce ţările sărace suferă și mai mult”, punctează J. Timmons Roberts, expert în politică de mediu la Universitatea Brown, Providence, Rhode Island.

În final însă, toată lumea va trebui să suporte costul încălzirii globale, pe măsură ce efectele acesteia se resimt tot mai puternic, subliniază Diffenbaugh, explicând că numeroși factori (printre care costurile economice ale dezastrelor) ar putea șterge din beneficiile culese acum de pe urma activităţilor ce au generat schimbările climatice.

Cum arată „Apocalipsa crizei climatice”

Să privești un dezastru prin medierea ecranului este cu totul altă poveste decât să fii în epicentrul lui, spune Angelique Nixon, profesor la Universitatea din Indiile de Vest, care a publicat un eseu pe tema amplificării inegalităţii ca urmare a dezastrelor provocate de schimbările climatice.

Nixon s-a născut în Nassau, capitala Bahamas, așa că a trăit la cote maxime tensiunea produsă de uraganul Dorian, în orele și zilele în carre nu a avut nicio veste de la rudele ei rămase pe insula natală.

Pentru a povesti despre ce s-a întâmplat în Bahamas, Nixon folosește adjective precum „dureros” și „oribil”, precizând că, deși „acesta este un dezastru dintr-o insulă mică, nu există nimic mărunt în el”.

Deși „este aproape prea mult” să povestești despre istoriile celor care au așteptat zadarnic să fie salvaţi, precum și despre povestea supravieţuitorilor cărora uraganul le-a răpit membrii familiei, autoarea insistă asupra faptului că așa arată, la scară mică, „apocalipsa crizei climatice”. Majoritatea statelor sunt insuficient pregătite pentru impactul produs de un uragan precum Dorian, care a atins 295 de kilometri pe oră, cu rafale de peste 345 kilometri pe oră, punctează Nixon.

Ce s-a întâmplat la Bahamas ar trebui să ne ofere cel puţin două subiecte de meditaţie, spune Nixon, Unul se referă la faptul că cele mai vulnerabile comunităţi sunt lovite cu cea mai mare intensitate de dezastre (cum este cazul haitienilor din Bahamas, unii fără acte, care probabil nu au cerut să fie evacuaţi în unele cazuri, de teama deportării), iar vindecarea și întoarcerea la normalitate ar trebui să înceapă cu refacerea acestora.

Un alt subiect de reflecţie este cel legat de ce se va întâmpla cu planeta noastră atunci când criza climatică „va atinge masa critică”. Ce se va întâmpla atunci când cei mai mulţi dintre noi vor deveni refugiaţi climatici, se întreabă autoarea, susţinând că trebuie să ne gândim deja la măsurile care să contracareze schimbările climatice, care „ne transformă spaţiul în care trăim în zone ale morţii”.

O lume cu 4 grade Celsius mai caldă este una de coșmar, și totuși aceasta este destinaţia spre care ne îndreptăm în următorii zeci de ani, scrie jurnalista Gaia Vince într-un articol pentru The Guardian, remarcând că guvernele nu reușesc să ia măsuri ferme pentru a reduce nivelul emisiilor de carbon, iar mulţi experţi consideră că există un risc considerabil ca limitarea încălzirii globale la 1,5 grade Celsius să eșueze.

Unele modele climatice estimează că, la sfârșitul secolului, planeta se va găsi aproape de un prag de încălzire de 3-4 grade Celsius, cu menţiunea că acestea sunt temperaturi medii globale, iar nivelul până la care va urca temperatura depinde de cât de sensibilă se va dovedi clima la dioxidul de carbon.

Nimeni nu știe, cu adevărat, cum va arăta o planetă cu câteva grade mai caldă, însă scenariile pe care le construiesc experţii sunt unele mai sumbre decât altele, pomenind despre dispariţia recifelor de corali și a gheţarilor, creșterea nivelului mării, extincţia multor specii sau despre faptul că tot mai multe regiuni ale lumii vor deveni nelocuibile, generând mase uriașe de refugiaţi, conflicte regionale sau la o scară mai largă.

Stephan Pacala, profesor de ecologie la Universitatea Princeton redă imaginea lumii supraîncălzite printr-o imagine foarte sugestivă: un dulap după ale cărui uși colcăie o mulţime de monștri, așteptând doar un semnal pentru a da buzna afară „Toate cercetările noastre știinţifice arată că monștrii care vor provoca pagubele cele mai mari vor începe să iasă de dincolo de ușă atunci când nivelurile de dioxid de carbon se vor dubla”, avertizează profesorul.

E o lume în care civilizaţia nu va dispărea, dar care se va modifica în datele ei cunoscute, afirmă Johan Rockström, director Potsdam Institute for Climate Impact Research, Germania: „Va exista o minoritate bogată care va supravieţui păstrând un stil de viaţă modern, fără îndoială, dar va fi o lume turbulentă, plină de conflicte”.

Nu există căi ușoare de a salva planeta, avertizează Thomas Friedman în cartea sa, dedicată acestui subiect, și nu există nici prea mult timp, potrivit multora dintre experţi. Putem descoperi însă o motivaţie suficient de solidă pentru a ne salva singura casă pe care o știm de dezastrele care nu sunt încă inevitabile.

Donella H. Meadows, expertă în mediu, obișnuia să trimită prietenilor emailuri cu vești rele despre mediu împreună cu știri sau note care să resusciteze optimismul. Una dintre ilustraţiile folosite de ea avea ca protagoniști un director executiv, dornic să petreacă puţin timp liber fără a fi întrerupt, și fiica sa mai mică, extrem de interesată să-i acapareze toată atenţia. Frustrat de înteruperile permanente, tatăl i-a dat copilului o fotografie realizată de NASA, cu Pământul văzut din spaţiu, pe care a rupt-o în bucăţi mici, propunându-i să recompună imaginea. Întorcându-se cu un suspin de ușurare la ziarul său, în care spera să se afunde nestingherit pentru cel puţin o jumătate de oră, tatăl a fost luat cu asalt de fetiţa zâmbitoare, care reconstituise fotografia în doar câteva minute. Descoperise pe spatele fotografiei imaginea unei persoane, așa că, tot ce a avut de făcut a fost să recompună imaginea acesteia, refăcând astfel și imaginea Pământului.

Într-un moment în care costul salvării planetei crește mereu, în timp ce noi abia dacă suntem dispuși să cheltuim mărunţiș, doar imaginea persoanei, dăltuite adânc în cea a planetei, ar mai putea infuza vitalitate unui efort care se dovedește, cel puţin deocamdată, anemic.