Nu există iad atât de întunecat încât să nu lucească în el măcar o rază de lumină și nici prăpastie a răului atât de adâncă încât să înghită orice sâmbure de iubire. Aceasta este concluzia unei supravieţuitoare a lagărelor naziste, Corrie ten Boom.

Cartea ei, Refugiul[1], se constituie într-o pledoarie pentru forţa pe care o deţine iubirea de a se insinua chiar în acele locuri care, la nivel uman, nu au nimic vrednic de iubit în ele. Oamenii pot fi învăţaţi să iubească, oricât de lung ar fi procesul acesta, și oricât de profund i-ar fi secătuit ura – acesta e mesajul unei scriituri în filigran, al cărei rost este de a reabilita speranţa, chiar și pentru aceia care au trăit tenebrele Holocaustului. Iar secolul trecut, în rotunjimea primei lui jumătăţi, a confirmat caracterul salutar al unui asemenea mesaj. Chiar și atunci când iubirea pare a fi o carte perdantă, ar trebui să ne amintim că nu e posibil acum decât un bilanţ de etapă.

Germenii disoluţiei morale în secolul progresului

Despre secolul al XX-lea, muzicianul Yehudi Menuhin afirma că „a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire și a distrus toate iluziile și idealurile”[2]. Un secol paradoxal. Mustind de descoperiri știinţifice, de progrese ale culturii și civilizaţiei, așadar promiţându-i omului o calitate a vieţii cu care nu mai fusese ofertat. Și, în egală măsură, o fereastră de timp prielnică războaielor de anvergură mondială, revoluţiilor, epurărilor etnice, religioase sau ideologice, lagărelor. Un secol în care crimele au mușcat din trupul maselor de oameni atât de lacom, încât, în realizarea unui bilanţ al victimelor, marja de eroare e nepermis de mare.

Supravieţuitorii care au cutezat să aștearnă pe hârtie indicibila experienţă a lagărelor, indiferent de ideologia și de doctrina de la care se revendicau acestea, au încercat să recupereze dintr-o masă amorfă de cifre, destinată pierzării, nume și chipuri, cu bagajul lor nepreţuit de cuvinte, de gesturi, de atitudini și de zbateri într-un decor terifiant. Iar fragmente disparate din acest puzzle uriaș de destine se reunesc în majoritatea memoriilor scrise pentru a oficia tăcut recviemul pentru un vis: visul oricărui om de a trăi liber și de a muri acolo unde este acasă. Întâlnirea cu aceste mărturii ce descriu infernul în multiplele sale faţete îi lasă cititorului un gust amar, de scepticism cu privire la umanitate și la capacitatea ei de a transcende răul. Pentru că această fâșie a istoriei demonstrează, după cum afirma filologul Adrian Papahagi, că „natura căzută a omului nu e o prăfuită metaforă iudaică, încălzită de creștinism, ci adevărul, în toată nuditatea lui dezolantă și revelatoare totodată”[3].

Când iadul refuză să se așeze comod într-o metaforă

E greu să scrii despre lagăr folosind tonuri neutre. Teoreticiana politică Hannah Arendt consideră că, despre tragedii de talia Holocaustului, nu se poate scrie cu detașare și că debarasarea de tradiţia analitică sine ira et studio[4] fusese, în cazul ei, chiar o cerinţă metodologică. Arendt mai punctează faptul că imaginea iadului, departe de a fi un simplu ornament stilistic, surprinde cu acurateţe atmosfera demoniacă a lagărelor de exterminare. „Când am utilizat imaginea iadului nu am făcut-o alegoric, ci în chip literal.”[5]

În acest context înflorește o gama largă de reacţii și comportamente a deţinuţilor, forţaţi să caute în resorturile infernului strategiile de a-i supravieţui.

Levi Primo, supravieţuitor al lagărelor naziste, își va concentra dubiile și dilemele în creuzetul unei cărţi[6] ce poartă ca titlu o interogaţie amară: Mai este oare acesta un om?. Rememorând episoade ale dezumanizării produse în lagăr, Levi Primo împinge sub lumina reflectorului omul care a fost deposedat de tot ceea ce alcătuia identitatea sa.

Autorul se întreabă dacă acest individ separat de familie, jefuit de realizările profesionale, de căminul său, de haine, de păr, de nume, devenit doar o cifră, mai rămâne încă o fiinţă umană. Viaţa îi e invadată până în cele mai intime dimensiuni, suferind reducţia la o durere copleșitoare; scopul existenţei este defalcat în obiective mărunte sau ilegitime, cum ar fi să prindă ziua de mâine sau să obţină prin viclenie raţia de pâine a colegului decedat în timpul nopţii, iar sub toată această presiune demnitatea lui se subţiază. Pentru că „este foarte ușor ca omul care a pierdut totul să se piardă și pe sine însuși”[7]. Tratamentul inuman care i se aplică, destinul lui care pare intrat pe sens unic, nepăsarea colegilor de suferinţă, fiecare dintre ei confiscat de acest joc crud al supravieţuirii, îl conving de faptul că a suferit o ofensă pentru care nu există cuvinte: desfiinţarea unui om. „Personajele acestei cărţi nu sunt oameni. Omenia lor a fost îngropată sau și-au îngropat-o ei înșiși sub jignirea suferită sau impusă altuia.”„Condiţiile din lagăr nu permit oamenilor să rămână oameni. Lagărele nu sunt făcute pentru ei”[9], urma să conchidă și Varlam Șalamov, poetul și prozatorul rus ce a supravieţuit celor 15 ani de detenţie, majoritatea lor ispășiţi la Kolîma, polul atrocităţii concentraţionare. Lagărul a fost un test al forţei morale, opinează Șalamov, la care „99% dintre noi au căzut”. Deși se include în această majoritate tristă, știm din relatările lui că refuzase slujba de brigadier tocmai pentru că ea presupunea să își exercite autoritatea asupra celor cu care împărţea o condamnare căreia era un miracol să îi supravieţuiască. Ceea ce, în traducerea din dialectul gulagului, ar fi însemnat să obţină înlesniri cu preţul suferinţei și vieţii altora. Deși – se va întreba retoric Soljeniţîn, saturat de degradarea morală a celor care încercau să își înșele moartea încă o zi –, dacă pentru a trăi trebuie, de fapt, să renunţi la viaţă, la ce bun?[10]

Unghiul din care suma devine mai dezavantajoasă decât diferenţa

Una dintre valorile pe care lagărul reușește să le zdrobească adesea este solidaritatea umană. Polonezul Wieslaw Kielar surprinde într-un volum demistificator propagarea violenţei, de la eșalonul superior al ofiţerilor SS până la gardieni și kapo, șefii de baracă. După cum va descoperi jurnalista Anne Applebaum în interviurile sale, în lagărele sovietice – și nu mai puţin în cele germane – era imposibilă gestionarea atâtor vieţi (și mai ales morţi) fără a atrage complici, iar pentru a beneficia de privilegii, unii deţinuţi se alăturau sistemului represiv, fragilizând graniţa dintre ei și torţionari, când nu o spulberau de-a dreptul. Solidaritatea cu cei slabi devine în aceste condiţii un vector al vulnerabilităţii.

În brigăzile din lagărele sovietice, orice tentativă de prietenie între muncitori e nimicită de modul în care e calculată norma: producţia totală se împarte la numărul de muncitori; neîndeplinirea normei atrage micșorarea raţiei oricum mizere de pâine pentru întreaga echipă, așa că orice tentativă de solidaritate eșuează din fașă. Chiar și puţinele prietenii care se nasc în aceste perimetre ale morţii își rescriu regulile de funcţionare. Janusz Bardach povestește că în relaţia sa de prietenie cu un alt deţinut exista o lege inviolabilă: niciuna dintre părţi să nu ceară sau să ofere celeilalte ceva de mâncare.[11]

Hrana înseamnă viaţă, tot așa cum debarasarea de cineva drag poate multiplica șansele supravieţuirii proprii. Tadeusz Borowski surprinde în volumul său de mărturii un episod cutremurător, în care o mamă încearcă să se ascundă de fiul ei în mulţimea de femei tinere abia aduse în lagărul nazist. Micuţul încearcă să o prindă din urmă, plângând și strigând-o, în vreme ce distanţa dintre ei tot crește, pasul lui de copil neizbutind să ţină ritmul cu mama care îl reneagă, explicându-le ochilor întrebători ce privesc scena că nu e copilul ei. Femeia se dezice de o legătură pe care legile firii o pretind indestructibilă pentru că neajutorarea copilului o destinează camerei de gazare. Iar ea vrea să trăiască. Drama capătă conturul ei final atunci când ofiţerul SS „sensibilizat” de scena la care este spectator o etichetează drept „mamă denaturată”, obligând-o să urce împreună cu copilul într-un camion ce îi va transporta către camerele morţii.

În marșul greoi către lagărul din Gleiwitz, fiul rabinului Eliahu se pierde intenţionat de tatăl său, care șchiopătează, grăbind pasul și abandonându-l în coada coloanei. Trei ani supravieţuiseră împreună, din lagăr în lagăr, împărţind totul: rugăciunile, loviturile, speranţa, ultima fărâmă de pâine. Dar, în final, bătrânul tată devenise absolut inoportun, iar asocierea cu el se anunţa perdantă. Rabinul Eliahu, om bun, îndrăgit chiar și de kapo, își caută pretutindeni, cu dureroasă naivitate, fiul pierdut: prin zăpadă, printre muribunzi, printre cunoscuţi. Elie Wiesel, adolescentul care, după tot ce a trăit în lagăr, a decis că nu există divinitate, se roagă totuși acestui Dumnezeu în care nu crede, cerându-I să fie cruţat de osânda de a repeta vreodată fapta fiului rabinului.[12] Rugăciunea lui trădează teama de a păși prin ușa care separă două lumi: lumea în care omul mai poartă ceva din chipul lui Dumnezeu și cea în care fiinţa umană s-a golit de orice rest de divinitate și deopotrivă de umanitate.

În anticamera morţii fundaţia credinţelor poate deveni fragilă, iar răspunsurile plămădite în vremuri mai bune sunt sever testate. Acolo pier lozincile, suprafeţele devin translucide, individul este blocat între limita dintre a nu fi în întregime viu și a nu fi murit încă, nevoit să aleagă între a nu abdica de la umanitate și a face orice pentru a se salva.

Iar timpul nu are răbdare, așa că decizia nu poate trena, oricare ar fi ea. Istoria lagărelor demonstrează că diagrama calităţilor profund umane și harta relaţiilor (chiar a celor pe care legea firii le proclamă indisolubile) își pot modifica graniţele până ce devin greu recognoscibile. Și tot ea așază sub semnul întrebării trăinicia comportamentelor dezirabile social în medii în care acestea se dovedesc perdante.

Scriitorul polonez Czeslaw Milosz comentează ușurinţa cu care specia umană poate fi despuiată de trăsăturile ei specifice, atunci când e lovită de vertijul terorii. „Cine vrea să schimbe omul n-are decât să schimbe condiţiile sociale.”[13] Fapt pentru care logica sancţionării comportamentelor inacceptabile capătă legitimitate doar din ipostaza actorului chemat să joace același rol, în aceleași circumstanţe. Și tocmai din acest punct mărturia lui Corrie ten Boom se construiește pe o osatură credibilă.

De la o copilărie în sus se numără primăvara binelui

În timp ce se luptă să răzbească prin iadul lagărelor germane, Corrie și sora ei, Betsie, construiesc planuri pentru viaţa de după război. Pentru a supravieţui lagărului – avea să afirme cu greutatea propriei experienţe[14] psihiatrul Victor Frankl –, omul avea de purtat o luptă cu sine însuși, cu gândurile sale care trebuiau eliberate din captivitatea în care se complăceau. Erau vitale infuzarea imaginilor despre viitor în rama precară a prezentului, precum și construirea unui scop în miezul degringoladei de vieţi și de visuri. Surorile ten Boom și-au construit și ele planurile de viitor până în cele mai mici detalii, dar nu neapărat ca o strategie de supravieţuire, cât ca reacţie la suferinţa ce atingea cote inimaginabile în jurul lor: în timp ce se rugau atât pentru victime, cât și pentru călăi, au decis ca după eliberare să fie mesagere ale unei iubiri capabile să neutralizeze toţi germenii urii, ale unei bucurii care atinge profunzimi superioare urii. Proiectul lor era de a ajuta victimele războiului să se vindece, iar încrederea că mesajul pe care îl vor împărtăși va fi receptat era așezată pe o temelie robustă: „Ne vor crede, pentru că și noi am fost prizoniere în acest iad.”

Dacă filmul[15] inspirat din carte eludează istoria familiei ten Boom de dinainte de izbucnirea războiului, cartea acordă un spaţiu generos copilăriei lui Corrie și buchetului de întâmplări mărunte ce își trădează importanţa în vremurile tulburi de mai târziu. Filosoful francez Andre Glucksmann avea să noteze în eseul său Bucătăreasa și mâncătorul de oameni o perspectivă interesantă asupra binelui și a răului: delimitarea între ceea ce rezistă lagărului și ceea ce sfârșește prin a pactiza cu el are loc cu mult înaintea arestării. Rezistenţa atât de slabă în faţa barbariei demonstrează familiaritatea mai veche cu el.[16]

Viaţa familiei ten Boom seamănă cu cea a orașului în care locuiește: senină, simplă, previzibilă. Deschiderea Scripturii din care tatăl citește un pasaj în fiecare dimineaţă, la aceeași oră, la momentele de închinare ce adună familia, oaspeţii și angajaţii, e o constantă a vieţii din „Beje”, așa cum era supranumită micuţa și veșnic aglomerata casă a familiei. E unul dintre motivele pentru care acesta e „cel mai fericit cămin din Olanda”, așa cum îl etichetase Karel, unica și neîmplinita iubire a lui Corrie.

Casa din orașul olandez Haarlem fusese dintotdeauna plină: familia avea patru copii – pe Willem, care avea să ajungă pastor al Bisericii Olandeze Reformate; pe Nollie, care avea să devină profesoară; pe Betsie și pe mezina Corrie, prima femeie ceasornicar din Olanda. Din magazinul de ceasuri, care nu adusese niciodată un profit semnificativ, Casper ten Boom nu doar că își crescuse copiii, însă întreţinuse și alţi 11 orfani, până ce aceștia și-au făcut un rost și s-au așezat la casa lor. Pentru Casper, ceasurile erau mai degrabă o pasiune decât o sursă de venit, așa că era explicabil că uita să trimită nota de plată pentru câte un ceas la care lucrase zile în șir. Mama și cu Ana, una dintre surorile ei care locuiau la Beje, obișnuiau să gătească și să coase pentru nevoiașii orașului. Chiar și după ce o hemoragie cerebrală a paralizat-o complet, mama a continuat să slujească prin metodele ce-i rămăseseră la îndemână. Deși nu mai putea pronunţa decât trei cuvinte, iar semnătura ei devenise o mâzgălitură, întocmea, în complicitate cu Corrie, felicitări de aniversare care circulau în tot orășelul, făcând ca semnătura ei ilizibilă să fie iubită în mica lor comunitate. Lecţia pe care a predat-o mama familiei în ultimii trei ani în care a fost captivă într-un trup ce nu-i mai asculta comenzile a fost că „dragostea e mai mare decât zidurile în care e închisă”[17].

Drumul către oroare și cer începe cu o rugăciune

Toate aceste valori sunt preluate de copiii deveniţi adulţi, fie că își întemeiază propriile familii și își iau zborul din cuib, ca Nollie și Willem, fie că rămân acasă, cum e cazul lui Betsie și Corrie, pentru care gândul că viitorul lor de fete nemăritate se concentra în arhicunoscutul perimetru al casei Beje era mai degrabă unul fericit decât trist. Ziua în care micuţul magazin de ceasuri al familiei aniversează 100 de ani de la deschidere e momentul în care întreg Haarlemul pare să-și dea întâlnire la Beje, demonstrându-i lui Casper ten Boom, aproape octogenar, cât de preţuit este de concetăţenii lui.

În timp ce își derulează amintiri dintr-o viaţă ce pare să-și fi epuizat deja cele mai animate episoade, „aventura și acţiunea, ororile și cerul erau după colţ”, fără ca vreunul dintre protagoniști să bănuiască ceva. Privind toată istoria retrospectiv, Corrie notează că urmau să se întâmple lucruri de neînchipuit în armonia și inocenţa căminului ten Boom. Acesta e însă firul roșu care străbate naraţiunea: viaţa se construiește mereu pe două paliere, iar neprevăzutul, chiar cel cu siluetă terifiantă, coexistă cu certitudinea că Dumnezeu cunoaște viitorul și este deja în el.

În cuvintele lui Betsie, din noaptea în care Corrie ar fi putut fi ucisă într-o explozie dacă nu s-ar fi ridicat în timpul nopţii fără un motiv solid din patul ei, „la Dumnezeu nu există «dacă». Și nici locuri care să fie mai sigure decât altele. Să ne rugăm să nu uităm niciodată acest lucru.”[18]

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea Olandei au ca urmare, în scurt timp, persecutarea evreilor, așezând creștinii în faţa unei dileme: cum să reacţioneze atunci când răul preia frâiele conducerii?

Arderea sinagogii, jefuirea magazinelor evreiești, explozia de stele galbene la reverul hainelor concetăţenilor sunt primii pași, care par a testa solidaritatea olandezilor cu semenii lor a căror apartenenţă etnică le era – în multe cazuri – necunoscută până atunci. Urmează dispariţia misterioasă a unor locuitori și, în cele din urmă, încărcarea făţișă a evreilor în camioane.

Familia ten Boom nu are motive să se simtă ameninţată; dimpotrivă, magazinul de ceasuri înregistrează un profit de neatins în anii de pace. Dar Willem este primul care se implică în ascunderea evreilor bătrâni, urmat apoi de Nollie și familia ei. Corrie, care livrează marfă acasă clienţilor evrei, pentru a nu fi expuși riscului arestării pe stradă, conștientizează într-una dintre vizite cât de vulnerabilă e familia cu copii mici, prinși într-un zgomotos joc „de-a v-aţi ascunselea”, trăind în așteptarea unei bătăi hotărâte la ușa casei.

E momentul în care viaţa lui Corrie se înscrie pe o traiectorie primejdioasă, a cărei destinaţie sigură este arestarea. Și totul începe cu o rugăciune: „Doamne Iisuse, mă dăruiesc pe mine acestui popor. În orice fel. În orice timp. În orice loc.”Dragostea nu-și coase buzunarele în vreme de foamete

Sunt timpuri de restriște în care doar puţini îndrăznesc să-și riște libertatea și viaţa pentru un străin. Măștile cad una câte una; legalitatea (fie ea și criminală) devine alibiul lașităţii multor creștini.

Totuși casa Beje se deschide pentru fiecare evreu care bate înfricoșat la ușă. Masa familiei primește orice oaspete, deși produsele alimentare se procură numai pe bază de cartelă. Familia acceptă să i se construiască o minusculă cameră secretă și se supune nenumăratelor alarme false în timpul nopţii, în încercarea de a se pregăti pentru o razie viitoare a Gestapoului.

Numai că prima razie va constitui și momentul arestării, în care pentru octogenarul Casper se întredeschide o portiţă de scăpare, într-un moment scurt de omenie al anchetatorului. Bătrânului i se făgăduiește eliberarea în schimbul abţinerii pe viitor de la acţiuni subversive, însă el respinge mâna ce i se întinde. „Dacă astăzi mă voi duce acasă”, este răspunsul lui ferm, „mâine voi deschide ușa oricărui om care bate și care este în nevoie.” Opa – Bunicul, așa cum este alintat de copiii din Haarlem – nu va supravieţui arestării decât trei săptămâni, fiind ulterior aruncat într-una din gropile comune.

Betsie și Corrie își încep calvarul, odată cu transportarea lor în Germania, în lagărul Vught, iar apoi în cunoscutul lagăr de exterminare Ravensbruck. Condiţiile sunt îngrozitoare, numai că pentru cele două surori viaţa înseamnă mai mult decât ceea ce îndură în perimetrul sordid și violent al lagărului. Corrie avea să noteze că viaţa în captivitate devenea, cu fiecare zi, tot mai monstruoasă; dar că, direct proporţional cu oroarea lagărului, viaţa lor cu Dumnezeu creștea neîntrerupt în „bunătate, în adevăr peste adevăr și în slavă peste slavă.”Aducând viaţa în templele morţii

Biblia, rugăciunea și sacrificiul rămân punctele fixe ale vieţii lor, așa cum se întâmplase, decenii la rând, în spaţiul familiar de la Beje. Comoara Cuvântului scris rămâne ascunsă de ochii scrutători ai gardienilor, în mod miraculos, chiar și în timpul controalelor ce obligă deţinutele să se dezbrace complet. Iar valoarea ei crește în mijlocul întunericului dens din aceste citadele ale morţii. Corrie mărturisește că atingea cu degete tremurânde acest Cuvânt mereu proaspăt. Era ca și cum cerneala abia dacă s-ar fi uscat pe slovele lui, ce descriau iadul și cerul, dragostea lui Dumnezeu și răutatea demonică, toate acele realităţi cărora Corrie le putea atribui acum chipuri și voci așa de bine cunoscute.

Din ce în ce mai multe femei se strângeau la momentele de închinare, flămânde să primească orice crâmpei de veste bună aici, la capăt de lume și de speranţă. Nu exista o limbă comună, așa că versetele erau citite în olandeză, pentru ca apoi Corrie să le traducă în germană. După aceea, cuvintele mustind de nădejde erau transmise de-a lungul culoarelor în franceză, în rusă, în poloneză, în cehă și din nou în olandeză. Era strălucirea Luminii, mai vie ca oricând într-o beznă ce ameninţa să se pietrifice în istorie, ca și în oameni.

Iar puterea Cuvântului nu întârzie să se descopere, pe măsură ce Viaţa curge vindecător peste vieţile în derivă ale prizonierelor. În barăcile neîncăpătoare, în care o platformă de 4 persoane găzduiește 9, toaletele sunt înfundate și nevoia de aer e sufocantă, insultele, ţipetele și bătăile se înscriu în aria obișnuitului atunci când surorile ten Boom sunt aduse aici. Totuși, câteva săptămâni mai târziu, când Betsie zace, învinsă de febră, la infirmerie, iar Corrie simte toate săgeţile singurătăţii în ciuda faptului că e strivită de aglomeraţia de pe platformă, aerul celulelor e mult mai respirabil. Dormitorul uriaș zumzăie de cuvinte surprinzătoare într-un univers a cărui marcă e violenţa: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”. Și nu fusese necesară decât o Biblie citită pe furiș la ceas de stingere. Și două surori care semănau cu El.

Rugăciunea e modul de a respira al lui Betsie, felul ei de a-I cere lui Dumnezeu să-i arate cum să trăiască în condiţii pentru care nimic din viaţa ei de dinainte nu o pregătise. Rugăciunile ei sunt, de asemenea, ţesute în fir de mulţumire, inclusiv pentru motive pe care Corrie le găsește cel puţin îndoielnice, cum ar fi puricii sufocanţi din baraca lor. Timpul avea să descopere că momentele de închinare nu fuseseră niciodată depistate de conducerea lagărului, pentru că gardiencele nu se încumetau să pătrundă într-un spaţiu înţesat de purici. Și mai e rugăciunea de mijlocire, care strânge în năvodul ei tot mai multe prizoniere. „Tricotezele barăcilor 28 au devenit inima rugativă a marelui trup bolnav care era Ravensbruckul, mijlocind pentru tot lagărul, atât pentru gardieni, la îndemnul lui Betsie, cât și pentru prizonieri.”Însă a-ţi conserva altruismul acolo unde operează legea junglei, cu oferta ei promiţătoare de a prelungi viaţa, presupune să porţi o bătălie crâncenă cu tine însuţi, iar Corrie e dispusă s-o poarte. De pildă, să renunţe la ascunderea sticlei cu vitamine, păstrate pentru Betsie, a cărei stare se agravează, când în jur sunt atâtea chipuri măcinate de boală. Iar recipientul micuţ de Davitamon dăruia mereu picături, mai întâi pentru 10, apoi pentru 15 și chiar pentru 25 de deţinute, care priveau cu o teamă venerabilă cum cad picăturile întăritoare peste raţiile zilnice de pâine. Miracolele decupate parcă din pagini vetero- și nou-testamentare încep să înflorească dincolo de spaţiul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Dar coexistă cu frica, violenţa și moartea, așa că doar credinţa le poate desluși obârșia.

Pe urmele rănilor Lui

Nu totul poate fi înţeles sau măcar suportat în acest decor terifiant, însă există o singură direcţie de unde vine lumina.

În timp ce femeile nivelează terenul din interiorul lagărului, Corrie își face griji pentru sora ei, căreia boala îi secătuiește puterea pe zi ce trece. Cantitatea microscopică de pământ pe care o poate transporta Betsie o face ţinta batjocurii femeilor gardian, care încep să-i imite mersul împleticit. În hazul general, la care participă chiar și unele deţinute, Betsie se amuză și ea, recunoscând că forţa ei este mică, dar cerând să fie lăsată să lucreze mai puţin decât să nu participe deloc la sarcinile zilnice. Brusc înfuriată, o femeie gardian o lovește cu biciul, până când sângele începe să-i ţâșnească prin piele. Pe când Corrie pornește inconștient cu lopata în mână spre grupul de gardieni, Betsie o oprește înainte de a fi observată și – observând direcţia în care privește Corrie – își acoperă cu mâna rana deschisă. Iar vocea ei blândă poruncește rugător: „Nu te uita, Corrie! Uită-te numai la Iisus!”Răspunsul se deslușește în toată limpezimea Lui. Și El a fost biciuit, și El a fost dezbrăcat… Iar dragostea care L-a motivat să sufere totul e speranţa de care se agaţă cele două surori. Oamenii pot fi învăţaţi să iubească, oricât de lung ar fi procesul regenerării, prin intervenţia recuperatoare a Celui Răstignit – acesta este crezul neșovăielnic al surorilor ten Boom. Atunci când o deţinută cu dizabilitate mintală este bătută până ce cade în inconștienţă, Corrie va redeschide discuţia despre planul de recuperare a acestor fiinţe, găzduindu-le după război și ajutându-le să se vindece. Betsie îi răspunde că se roagă zilnic pentru acest proiect, ca ele două să ajute oamenii să descopere evidenţa: dragostea este întotdeauna mai puternică. Doar mai târziu Corrie descoperă că, în timp ce ea se gândise la victime, gândul lui Betsie îi ţintea pe torţionarii lor. Și mai târziu Corrie avea să umple Beje de foștii colaboratori ai Gestapoului, cei care purtau un stigmat greu de șters și pe care comunitatea îi va repudia. Într-un spaţiu cu mult mai generos, donat de una dintre persoanele înstărite ale orașului, avea să se ocupe de persoanele traumatizate de experienţa lagărelor sau a războiului. Vindecarea înmugurea atunci când victimele nu mai simţeau nevoia să își amintească printr-un potop de ură de torţionari. Iar în ziua în care o victimă a întrebat dacă locatarilor de la Beje nu le-ar prinde bine câţiva morcovi, Corrie a știut că miracolul a devenit palpabil. Dragostea se dezvăluia ca forţa supremă a universului, pentru că era cimentată într-o sursă nepământeană: „Vindecarea lumii nu depinde de iertarea sau de bunătatea noastră, ci de a Lui.”Tânjind după libertate, dar totdeauna în perimetrul voiei Lui

În anul 1945, Betsie a devenit convinsă, în urma rugăciunii, că vor fi libere înainte de Anul Nou. Corrie s-a prins cu toată nădejdea de această convingere. Vor pleca împreună, așa cum fuseseră o viaţă întreagă: inseparabile, cu excepţia câtorva luni petrecute la Scheveningen. „Mi se părea că pot suporta orice cu Betsie lângă mine.”Însă chiar înainte de Crăciun, inima lui Betsie și-a oprit bătăile în ultima dintre internările ei la infirmerie, locul mizerabil pe care învăţase să îl iubească, datorită bolnavelor de acolo. Multe se găseau, conform cuvintelor ei, chiar „în pragul cerului”, iar cineva trebuia să le arate calea de acces înăuntru.

Lui Corrie i s-au întocmit actele de eliberare două zile mai târziu, dar eliberarea mai trenează puţin, până ce i se vindecă eczema de pe picioare. De altfel, multe prizoniere au actele de eliberare deja zdrenţuite de luni de zile, dar nu pot ieși până ce nu trec de furcile caudine ale controlului medical. Și e dificil să o treacă în starea de slăbiciune în care se găsesc. Corrie se întreabă cum ar fi decurs lucrurile dacă sora ei (care trebuie să fi avut o condamnare similară cu a ei) ar fi fost în viaţă, dacă ar fi fost prea slăbită, dacă nu ar fi trecut examenul medical.

„În împărăţia lui Dumnezeu nu este loc pentru dacă”, rememorează Corrie cuvintele surorii ei din noaptea în care Haarlemul fusese bombardat. „Timpul Lui este perfect. Voia Lui este locul nostru de adăpost.”Corrie a ieșit pe porţile grele de fier ale Ravensbruckului departe de a fi vindecată, însă eliberată dintr-o eroare birocratică, după cum avea să afle mulţi ani mai târziu. Doar la o săptămână distanţă, toate femeile de vârsta ei aveau să fie aruncate în camerele de gazare.

Acum însă era ziua de Anul Nou, în 1945. Corrie și Betsie erau, fiecare în felul ei, libere.

Lecţiile unei istorii care nu se ponosește niciodată

Povestea descrisă de Corrie ten Boom ne predă lecţii care ne pot elibera din cercul îngust al rosturilor noastre cotidiene și pot extinde orizontul vederii noastre, chiar când simţurile ne spun, în complicitate cu raţiunea, că toate ieșirile sunt blocate.

Scriitorul creștin Philip Yancey a primit o replică revelatoare în discuţia cu Joahnna, lidera unei organizaţii creștine care le oferea sprijin spiritual deţinuţilor dintr-o închisoare rău famată. Nedumeririi lui Yancey cu privire la rezultatele spectaculoase obţinute de voluntari în lucrul cu deţinuţii (rata violenţei diminuându-se incredibil), Joahnna îi răspunde simplu: „Era de la sine înţeles că Dumnezeu era deja acolo. Eu nu trebuia decât să-L fac vizibil.”[26]

Lagărul e ultimul loc în care speri că ai putea să Îl întâlnești pe Dumnezeu, însă Corrie și Betsie au dovedit că El locuiește chiar acolo și Se face deseori văzut. De regulă, prin mijlocirea oamenilor care, dezbrăcaţi de orice semn al vechii lor identităţi, poartă încă urmele înveșmântării în hlamidă.

Viaţa poate deveni irespirabilă între zidurile pământului. Sau poate că mereu a fost așa, de la pierderea cetăţeniei edenice încoace. Însă oricât de haotică ar deveni lumea în care trăim, există un Refugiu care capătă corporalitate ori de câte ori ţărâna ţintește spre veșnicie. Și datorită Lui, oricât de dens ar fi întunericul, oricât de tăioase s-ar dovedi așchiile suferinţei, totul poate fi citit în cheia corectă a provizoratului. Iadul nu va dura o veșnicie, însă dragostea da.