Papa Francisc a denunţat legalizarea eutanasiei ca fiind o practică tributară unei „viziuni utilitariste asupra vieţii”. Afirmaţia a fost făcută în cadrul unei audienţe care a avut loc luni, cu un grup de medici, membri ai unei asociaţii italiene de oncologie.

„Practica eutanasiei, devenită deja legală în diverse state, propune doar, în aparenţă, încurajarea libertăţii personale, în condiţiile în care ea se bazează în realitate pe o viziune utilitaristă asupra persoanei”, a declarat papa Francisc. „Tehnologia nu este un serviciu pentru om atunci când se reduce la un singur lucru, când face distincţia între cine merită să fie încă îngrijit medical şi cine nu merită, pentru că acea persoană este considerată doar o povară”, a subliniat suveranul pontif, care a insistat şi asupra importanţei pe care o au „însoţirea pacientului” şi „îngrijirile paliative”.

Papa i-a îndemnat pe medici să nu urmeze „căile cele mai radicale şi cele mai expeditive”.

Liderul de la Vatican a subliniat că, „dacă alegem moartea, problemele sunt rezolvate într-un anumit sens, dar câtă amărăciune se află în spatele acestui raţionament şi câtă respingere a speranţei se află în alegerea de a renunţa la tot şi de a rupe toate legăturile”!

Eutanasia a făcut obiectul unei luări de poziţii foarte recente la Vatican, odată cu sistarea tratamentelor administrate francezului Vincent Lambert. Bărbatul, în vârstă de 42 de ani, se afla în stare vegetativă după un accident de mașină. În urma unui proces, instanţa a hotărât în favoarea deconectării bărbatului, însă întreaga situaţie a fost amplu dezbătută nu doar în Franţa, ci și la nivel internaţional. După decesul lui Lambert, papa a declarat că „fiecare viaţă are valoare, întotdeauna”.

Același mesaj poate fi contrapus și unor pledoarii precum cea a autorului american Ezekiel Emanuel, care scria pentru The Atlantic că nu e bine ca oamenii să trăiască după vârsta de 75 de ani. Aceasta, în ciuda faptului că își iubește viaţa și că se opune legalizării eutanasiei.

Potrivit autorului, noi ne-am obișnuit să vedem creșterea speranţei de viaţă ca un bonus de oportunităţi. Comparativ cu anii 1900, în 1990 speranţa de viaţă crescuse de la 47 de ani la 79, iar saltul a asigurat accesul oamenilor la zile în care organismul este încă viguros și puternic. În zilele noastre însă, progresul privind longevitatea nu mai poate decât să extindă viaţa oamenilor de peste 60 de ani, altfel spus, „prelungim bătrâneţea”, scria Emanuel.

Emanuel semnalează o problemă reală: deseori bătrâneţea este grea și urâtă. Dar soluţia pe care o propune el este mai degrabă o formă de a renunţa, care, oricât ar diminua unele pierderi, nu o poate elimina pe aceea care contează cel mai mult, așa cum recunoaște și el: timpul cu cei dragi. De aceea, o soluţie mai bună ar fi nu renunţarea la timpul bătrâneţii cu totul (are și el lecţiile lui). Ci lupta pentru a transforma bătrâneţea într-o perioadă nu doar suportabilă, ci chiar plăcută. De ce să avem standarde joase, când am avansat deja atât de mult?