Părinţii mei îmbătrânesc. Itinerariul unei pierderi anunţate.

semneletimpului.ro

„Cum înveţi să accepţi că aceia care erau cei mai puternici oameni din viaţa ta sunt din ce în ce mai slabi?” O întrebare care îl macină pe un tânăr de numai 21 de ani suficient cât s-o rostogolească pe un site de socializare, doar ca să constate că nu e singurul care trece prin anxietatea indusă de îmbătrânirea părinţilor.

La 21 de ani, un tânăr – pe care îl vom numi Aron – își împărtășește pe reţeaua de socializare Reddit sentimentele cu privire la o realitate familiară, dar mereu provocatoare atunci când trebuie s-o traversezi tu însuţi: declinul fizic și perspectiva morţii celor de care ești legat atât de intim încât dispariţia lor e resimţită ca o lovitură așa de dură că pare că „însăși ţesătura vieţii se îndoaie” – după cum mărturisește cineva care a traversat această experienţă.

Aron are 21 de ani. Este singur la părinţi și a venit pe lume atunci când tinereţea părinţilor săi începuse deja să se estompeze. La nașterea lui, mama avea 37 de ani, iar tatăl deja intrase în al patrulea deceniu de viaţă. Aron mărturisește că nu a avut o relaţie prea bună cu părinţii în copilărie și adolescenţă, dar că a devenit mult mai apropiat de ei de când a plecat la facultate. Tocmai când lucrurile intrau pe un făgaș normal, tânărul și-a dat seama că nu reușește să se bucure pe de-a-ntregul de relaţia restaurată, pentru că o teamă necunoscută până atunci i s-a strecurat șerpește în suflet. Deși sunt încă în putere, părinţii au intrat deja pe toboganul firesc al îmbătrânirii. Aron admite că, după ce lipsește o lună sau mai mult de acasă, revederea îi așază sub ochi semne noi, mai mult sau mai puţin discrete, de fragilitate: „Mama se luptă să intre și să iasă din mașină, tata are nevoie de ajutorul meu atunci când ridică o cutie grea. Nimic semnificativ – doar suficient pentru a îmi reaminti că ceasul ticăie.”

Aron spune că, deși viaţa lui este destul de plină ca să nu se cantoneze în această preocupare obsesivă pentru vârsta și condiţia fizică a părinţilor, se surprinde adesea rumegând gânduri deloc roz despre vremurile care-i stau în faţă. Și-ar dori să se agaţe de ceva care să-i aducă liniștea atunci când grijile despre viitor îl bântuie. De fapt, postarea lui e un soi de SOS trimis în mediul virtual, la care doar el poate spune dacă a primit răspunsul așteptat, dar care a generat, ca o piatră aruncată în apă, destule valuri cât să arate cât de sensibil este acest subiect pentru o majoritate consistentă.

Neobișnuitul unei situaţii comune

„Nu este ușor să urmărești un părinte îmbătrânind. Nu este ușor să știi că urmezi și tu”, scrie jurnalista Judith Fein, într-un articol care analizează modul în care a îmbătrânit mama ei, în diferitele decenii ale unei vieţi cât se poate de longevive.

„A fost un șoc pentru mine” – așa își începe povestea Carol Bradley Bursack, fondatoarea organizaţiei The Candid Caregiver, descriind momentul în care a realizat că părinţii săi îmbătrânesc. Atunci când îţi vezi foarte des părinţii, e destul de dificil să remarci toate schimbările prin care trec, dar vine un moment în care detalii minore sau o problemă gravă de sănătate te pun faţă în faţă cu o realitate la care ai prefera să nu te gândești, cel puţin încă o vreme.

Nu suntem niciodată pregătiţi pentru îmbătrânirea părinţilor, așa cum nu suntem pregătiţi nici pentru moartea lor, subliniază autoarea. Nu este vorba despre faptul că n-am ști că acesta este un proces inevitabil, căruia nimeni nu i se poate sustrage, ci despre faptul că părinţii fac parte din viaţa noastră atât de profund și pentru atât de multă vreme, încât este greu să ne acomodăm cu scenariul în care ar deveni dependenţi de noi și apoi ar dispărea definitiv. În copilărie și tinereţe, părinţii par invincibili, sunt stânca de care ne sprijinim în toate furtunile noastre emoţionale. Și chiar la vârsta adultă părinţii sunt încă acolo, probabil încă sprijinindu-ne, o prezenţă liniștitoare în fundalul vieţii noastre agitate. Momentul în care conștientizăm că au devenit foarte fragili și că s-ar putea să nu mai fie atât de mult prin preajmă este unul care ne schimbă, susţine Bursack, insistând că, după această „trezire”, nimic nu va mai fi la fel. Dinamica familiei se schimbă și începi să realizezi că va trebui să trăiești fără iubirea necondiţionată și sprijinul nedrămuit care caracterizează un părinte. În diagrama generaţiilor avem un loc cu care ne simţim confortabil, care este parte din identitatea noastră, iar modificările care ne conturează tranziţia, punctată de preluarea unor noi responsabilităţi și provocări, ne pot dezechilibra cel puţin emoţional (și, adesea, și financiar sau din punct de vedere al relaţiilor sociale).

„Nimic nu e mai neliniștitor decât să-ţi privești părinţii cum alunecă spre bătrâneţe”, susţine și Mary Moore, într-un articol semnat în The Huffington Post. Un prieten i-a vorbit despre ce a simţit la moartea tatălui său: a avut senzaţia că acoperișul de deasupra capului i-a explodat, făcându-l să-și dea seama că va trebui, cumva, să devină parte din acel acoperiș care trebuia reconstruit. Moore spune că, la 40 de ani, încă simte că abia dacă ar putea arunca o prelată amărâtă peste ceea ce reprezintă încă un acoperiș protector.

O povară pentru umeri prea tineri

Îmbătrânirea părinţilor și moartea lor sunt realităţi dificil de gestionat la orice vârstă. La un capăt al spectrului sunt cei care au grijă de părinţii lor la vârsta când și ei sunt deja în vârstă, arată un articol semnat de Judith Graham, care inventariază dificultăţile acestei situaţii nu atât de rare pe cât am crede.

„Când ne gândim la un copil adult care are grijă de un părinte, ceea ce ne vine în minte este o femeie în jurul vârstei de 50 de ani. Dar acum este ceva obișnuit ca persoanele cu 20 de ani mai mari să aibă grijă de un părinte la 90 de ani sau mai mult”, spune Lynn Friss Feinberg, consilier principal pentru politici strategice la Institutul de Politici Publice AARP. Un studiu efectuat de Centru de Cercetare cu privire la Pensionare, de la Colegiul Boston, a arătat că 10% dintre adulţii cu vârste între 60 și 69 de ani și 12% dintre cei peste 70 de ani își îngrijesc părinţii.

La celălalt capăt al spectrului se găsesc cei care, la fel ca Aron, se confruntă cu îmbătrânirea părinţilor la vârsta la care, de regulă, bătrâneţea nu reprezintă nici măcar un subiect de la periferia preocupărilor obișnuite.

Jurnalista Sarah Marsh adună într-un articol din The Guardian mai multe relatări despre ce înseamnă să-ţi vezi părinţii pornind pe panta declinului fizic atunci când ai încă nevoia tăioasă de a te sprijini pe ei.

Sub protecţia anonimatului, cineva povestește despre faptul că statutul de copil cu părinţi vârstnici a însemnat familiarizarea cu lecţiile despre compasiune, dar și despre fragilitatea vieţii. A participat la mai multe înmormântări decât căsătorii, întrucât mătușile și unchii, precum și prietenii tatălui plonjaseră deja, la fel ca acesta, în anotimpul vârstei a treia. Iar faptul că face parte din „generaţia sandwich”, în care trebuie să jongleze cu cariera, propria familie și părinţii vârstnici, i se pare un preţ piperat pe care îl plătește pentru alegerea părinţilor de a avea un copil la vârsta maturităţii.

Tatăl lui Kate avea 58 de ani când s-a născut ea și, în ciuda diferenţei de vârstă, a avut un spirit tânăr, reușind să ţină pasul cu preocupările mezinei. În ciuda acestui lucru, sănătatea sa a fost fragilă, iar Kate spune că nu-și amintește vreun timp în care să nu fi trăit cu teama că îl va pierde. Înainte de a fi răpus de cancer, tatăl ei a început să uite multe lucruri, iar Kate spune că acest declin mintal a frustrat-o cu mult mai mult decât faptul că nu au trăit împreună emoţia unei curse într-un montagne russe sau că nu au mers niciodată să înoate împreună. Pierderea lui a fost una dificilă, deși aparent Kate i-a făcut faţă bine, având în vedere că trăise în așteptare anii în care viaţa lui fusese pe muchie de cuţit. La 3 ani de la dispariţia lui, Kate crede că încă nu și-a revenit – deși admite că o astfel de pierdere nu e ușor de traversat la nicio vârstă.

Vicki povestește că abia la 12 ani a realizat că tatăl ei era în vârstă, iar descoperirea a căzut ca un trăsnet pe cerul limpede al unei copilării fericite. Deși descrie aspectele pozitive ale paternităţii târzii în acest caz (mai ales de ordin financiar), Vicki admite că, după momentul în care a realizat că tatăl lui e mai vârstnic decât tatăl colegilor și prietenilor săi, a plâns uneori noaptea în următoarele luni, înspăimântat de ideea că acesta ar putea muri în curând.

Într-un articol care conturează o imagine realistă a copilăriei trăite alături de părinţi maturi, Kaitlyn Wylde spune că părinţii ei au asigurat-o mereu că nașterea ei a fost „o surpriză fericită”, nu un accident. Ajunși în cel de-al patrulea deceniu de viaţă, crezuseră că au încheiat etapa biberoanelor și a scutecelor, iar viaţa lor intrase pe un făgaș previzibil și stabil din punct de vedere financiar și relaţional. „Vârsta părinţilor mei afectează modul în care îmi trăiesc viaţa în fiecare zi”, afirmă Kaitlyn, după ce trece în revistă atuurile, dar și dezavantajele faptului de a nu-și fi cunoscut părinţii în etapa tinereţii lor decât prin intermediul fotografiilor. Nu e ușor să glisezi printre temerile legate de vârsta părinţilor și de un viitor tot mai îngust pe care, probabil, îl mai ai de petrecut împreună cu ei, dar Kaitlyn încearcă să valorifice prezentul și să se bucure de fiecare clipă, conștientă totuși că, indiferent de alegerile sau evenimentele pe care le trăiește, nimănui „nu i s-a promis nimic” în ce privește sănătatea sau lungimea vieţii, indiferent de vârstă.

 

Când cifrele intervin în pariul cu viitorul

Copiii care se confruntă tot mai de timpuriu cu bătrâneţea părinţilor (și cu trena aferentă de probleme) nu mai sunt chiar o raritate statistică.

„În trecut, oamenii începeau să se îngrijoreze pe tema aceasta abia după 30-40 de ani. Dar, probabil din cauză că oamenii fac copii mai târziu în zilele noastre, ei sunt mai în vârstă atunci când copiii lor au 20 și ceva de ani, drept pentru care copiii lor trăiesc acest sentiment mai devreme”, spune Stephanie Krauthammer-Ewing, psiholog la Universitatea Drexel.

Anxietatea este unul dintre cele mai comune trăiri generate de îmbătrânirea părinţilor, spune Krauthammer-Ewing, subliniind că și la 25, și la 41 de ani te confrunţi cu aceleași temeri – inclusiv cele legate de posibilitatea de a îngriji părinţii în cel mai bun mod atunci când lipsa de timp sau de resurse financiare poate interfera cu nevoia acestora de a primi îngrijiri și servicii medicale adecvate situaţiei lor.

Iar dacă pierderile, care se decojesc, strat după strat, pot fi greu de gestionat oricând, situaţia milenialilor e de departe mai complicată.

Pe de o parte, pentru că familia cu un singur copil a început să fie foarte des întâlnită în generaţia trecută. Numărul mamelor care au ajuns la sfârșitul perioadei fertile cu un singur copil s-a dublat, de la 11%, în 1976, la 22%, în 2015, potrivit unui studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew. De fapt, numărul mediu de copii dintr-o familie a scăzut în SUA de la 2,5 la 1,9.

Tendinţa familiilor de a avea un singur copil ia avânt nu doar în Statele Unite, ci este generală în lumea dezvoltată. În Canada, 38,6% dintre familii aveau doar un copil în 2011, iar rata natalităţii a fost de 1,54 copii pe femeie în 2016, acesta fiind „cel mai scăzut nivel observat din 2003”. În Marea Britania, 46% dintre familii au un singur copil, iar în Cehia și în Portugalia, procentul familiilor cu copil unic depășește 30%, în timp ce femeile din Spania și din Austria au, în medie, 1,74 copii.

În același timp, milenialii tind să se căsătorească mai târziu decât generaţiile anterioare, iar unii dintre ei nu vor ajunge niciodată la altar. Până când adulţii tineri din America vor ajunge la vârsta de 50 de ani, 1 din 4 nu se va fi căsătorit niciodată, estimează un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew. Deja jumătate dintre adulţii americani trăiesc singuri în prezent, comparativ cu anii ’60, când 72% dintre adulţi spuseseră „da” unui partener.

Lipsa unui partener de viaţă, dar și a fraţilor cu care să împartă grijile, temerile și responsabilităţile legate de un părinte vârstnic, precum și vârsta tânără la care sunt nevoiţi să înlocuiască statutul de protejat cu cel de protector îngreunează acceptarea și gestionarea problemelor asociate îmbătrânirii părinţilor, subliniază Krauthammer-Ewing. Chiar dacă bătrâneţea și moartea fac parte din ciclul obișnuit al vieţii, confruntarea cu vulnerabilitatea părinţilor într-o etapă timpurie a vieţii se poate dovedi traumatizantă, pentru că propria dezvoltare și tatonările în vederea găsirii propriului loc în lume sunt preocupări suficient de provocatoare la tinereţe, așa încât există destul de puţine resurse pentru a face faţă declinului și pierderii părinţilor, susţine Carol Bradley Bursack. Ceea ce înseamnă că tinerii ar putea avea nevoie de cârligele obișnuite, dar și de altele noi pentru fixarea în această nouă realitate.

Pregătirea pentru inevitabil

Tinerii (și nu doar ei) ar putea avea nevoie de consiliere și chiar de terapie pentru a face faţă perioadei de îmbătrânire a părinţilor, punctează Krauthammer-Ewing. Pentru că e mai sănătos să procesezi sentimentele negative decât să le blochezi, psihologul recomandă dialogul deschis între părinte și copil cu privire la faţetele sumbre ale îmbătrânirii, dar și căutarea unei reţele de suport.

Pentru un copil singur la părinţi, grupul de sprijin este vital și el poate fi format din prieteni, veri sau alte rude, îi scrie lui Aron un utilizator Reddit. Amintindu-și cât de greu i-a fost tatălui său să gestioneze momentele de final ale vieţii părinţilor săi, din postura de copil unic, acesta îi recomandă tânărului să facă o prioritate din realizarea unor relaţii care să-l susţină în momentele dificile din viitor.

E nevoie de timp să te obișnuiești cu ideea că părinţii tăi îmbătrânesc, spune Bursack, subliniind nevoia construirii de poduri în acest proces – inclusiv acolo unde relaţiile părinte-copil nu sunt suficient de robuste sau de armonioase, restabilind rolul primordial al dragostei în acest perimetru relaţional.

Inversarea rolurilor în relaţia părinte-copil sau iminenţa acestei perspective activează un mozaic de emoţii, de la frică și jale la mânie și frustrare, iar intensitatea reacţiei emoţionale depinde de o gamă mai largă de factori, printre care calitatea relaţiei cu părintele, nivelul de implicare directă în viaţa acestuia și reacţia obișnuită a persoanei la schimbare și pierdere, punctează Maud Purcell, fondatoarea The Life Solution Center of Darien.

Acceptarea faptului că aceste reacţii sunt normale poate ajuta persoana să se adapteze mai lin la asperităţile fiecărei etape, spune Purcell. De asemenea, păstrarea unui echilibru între responsabilitatea faţă de părinte și cele legate de job sau de restul membrilor familiei, anticiparea problemelor din fiecare etapă a declinului și pregătirea emoţională pentru acestea sunt parte dintr-un „antrenament” care să creeze o zonă de echilibru într-un proces jalonat de turbulenţe. Până la urmă, atunci când știi ce urmează și te pregătești pentru a face faţă cât mai bine, poţi să te concentrezi mai bine pe relaţia cu părinţii acum și aici, maximizând momentele de bucurie.

În faţa acestei pierderi anunţate, ar trebui să încărcăm de sens toate clipele care sunt încă trăite împreună, scrie jurnalista Mary Moore. Plângem pierderea părinţilor noștri, cei care au fost martorii de cursă lungă ai vieţii noastre, dar am putea să le întoarcem favoarea, tocmai pentru că și noi am fost martorii celor mai bune părţi ale vieţii lor. Îi știm dinainte de etapa ridurilor, a genunchilor tremurători, a memoriei rarefiate sau a scaunului cu rotile. De fapt, i-am cunoscut atunci când păreau nemuritori, când străluceau de tinereţe și vigoare și purtau pe umerii lor toate grijile universului nostru de copil.

După ce mama ei i-a împărtășit convingerea că cea mai mare cruzime a vârstei este că te ofilești numai în exterior, Moore crede că cel mai bun cadou pe care-l poate oferi părinţilor ei, care nu au atins încă cele mai abrupte praguri ale bătrâneţii, este reamintirea acelor perioade frumoase. Și confirmarea faptului că, deși pe dinafară multe lucruri intră în declin, este ceva care nu se schimbă niciodată: faptul că părinţii rămân persoanele pe care nimeni nu le poate înlocui.

Deși la vârsta mijlocie ai putea fi mai bine echipat pentru intemperiile pe care le aduce declinul fizic al părinţilor, realitatea este că suntem legaţi de părinţi cu prea multe fire pentru ca fragilitatea lor și perspectiva despărţirii să nu trimită unde seismice asupra liniștii noastre, în orice anotimp al vârstei ne-am găsi. Într-o relatare emoţionantă despre modul în care i-a schimbat viaţa un diagnostic crunt, protagonistul ei mărturisea că, dacă va reuși să se vindece, una dintre priorităţile sale va fi să le asigure părinţilor o bătrâneţe fabuloasă. Un obiectiv pe care ni l-am putea propune și noi și pentru atingerea căruia este nevoie de disponibilitatea de a (ne) investi tot ce avem mai bun într-o relaţie căreia îi datorăm mai mult decât i-am putea oferi.

Negreșit, vine și ziua în care nu mai sunt multe de făcut și în care ne rămâne doar amintirea vremurilor fericite pe care le-am trăit. Așa cum remarca un personaj care a înfruntat vitregii pe care majoritatea semenilor săi nu le vor cunoaște niciodată, nici măcar în ziua despărţirii nu suntem doar pe cont propriu.

Povestind despre spaimele care o încercau în copilărie, după ce și-a dat seama, cu ocazia morţii unui bebeluș, că și-ar putea pierde cândva părinţii, Corrie ten Boom își amintește de discuţia pe care a avut-o cu tatăl ei pe acest subiect. În timp ce micuţa Corrie își ruga tatăl, printre lacrimi, să-i promită că nu va muri, acesta a rugat-o să-și aducă aminte în ce moment îi înmânează biletul de tren atunci când călătoresc la Amsterdam. Suspinând, Corrie a replicat că își primește biletul chiar înainte de a urca în tren. „N-o lua înaintea Lui, Corrie”, a fost îndemnul blând al părintelui, care i-a amintit că mai are un Tată nemuritor, care nu este luat prin surprindere de niciuna dintre nevoile sau crizele noastre. Când va veni vremea despărţirii de persoanele dragi, ne va fi fost pregătit și biletul pentru o călătorie ale cărei detalii le cunoaștem prea puţin, dar despre care El știe totul. Așa cum ne știe, de fapt, pe fiecare, încă din vremea în care „eram un plod fără chip” (Psalmii 139:16)

Leave a CommentSubmit