De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa, cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. 2 Petru 1:5-7
Dezvoltarea vieţii creştine nu este o treabă uşoară sau care se realizează de la sine. Sunt necesare o bună disciplină personală şi o stăruinţă permanentă pentru a urca, treaptă după treaptă, scara virtuţilor.
Credinţa care se rezumă la simple declaraţii de principiu rămâne slovă moartă, dacă nu este demonstrată prin Fapte ale ascultării şi supunerii. Convertirea cuvintelor de credinţă în acţiuni pozitive cere muncă grea şi migăloasă.
Faptele lipsite de discernământ pot fi mai dăunătoare decât lipsa lor, de aceea acţiunile trebuie conjugate cu experienţa cunoaşterii experimentale şi cu clarificările teoretice ale adevărului.
Tendinţa naturală a acumulărilor de cunoştinţe este îngâmfarea, orgoliul. Dar lupta creştină converteşte experienţa cunoaşterii în putere de subordonare de sine. Adevăratul stăpân pe cunoştinţe este cel ce ştie să se conducă pe sine.
Răbdarea creştină şi evlavia se sprijină şi se condiţionează reciproc. Iar când fraţii se adună să se închine, încep să se iubească şi să se înţeleagă cu adevărat. Până la iubirea de oameni nu mai este decât o treaptă. Simplă, dar necesară, aceasta trebuie urcată cu hărnicie şi curaj, pentru că fără ea creşterea creştină nu ar fi terminată.
Succesul la un pas de tine:
Continuă să urci şi nu te mulţumi niciodată cu ceea ce ai realizat. Caută să vezi care treaptă trebuie consolidată!