Povestea Yuliei Gorina ar putea fi subiect de film: la vârsta de 4 ani, a fost pierdută de tatăl ei în timpul unei călătorii cu trenul, de la Minsk la Asipovici. După îndelungi căutări, părinţii s-au gândit că fetiţa e moartă, dar 20 de ani mai târziu, partenerul Yuliei a găsit familia acesteia, tastând pe Google cuvintele „fata din tren”.
După ce a dispărut din trenul care mergea spre Asipovici, Yulia a fost găsită în gara din Ryazan, Rusia, în anul 1999, femeia locuind și acum în acest oraș. Femeia nu-și amintește cum a ajuns în Rusia, dar a fost probabil furată, în timp ce tatăl ei dormea, pentru că își aduce aminte de un cuplu cu care călătorea, dormind în case abandonate, pentru că se fereau de poliţie.
Poliţiștii care au găsit-o în Ryazan nu au putut să-i identifice părinţii, așa încât fata a ajuns într-un orfelinat, iar ulterior a fost dată spre adopţie unei familii.
Yulia și-a găsit familia după două decenii, după ce partenerul ei, Ilya Kryukov, a căutat pe Google informaţii despre o fetiţă pierdută în Belarus, iar detaliile găsite se potriveau cu povestea tinerei. Un test ADN a confirmat că Yulia este fiica lui Victor și a Lyudmilei Moiseenko, prima întâlnire cu familia având loc la sediul poliţiei din Marjina Horka, Belarus.
„Eram cu toţii în lacrimi. Nici nu puteam vorbi, doar plângeam și ne îmbrăţișam. Părinţii mi-au spus că m-au căutat multă vreme și că au sperat că mă vor găsi într-o zi. Mama m-a îmbrăţișat continuu. M-a pus să stau în poala ei, de parcă aș fi fost un copil. Am vorbit până la ora 3 dimineaţa, apoi prietenul meu și cu mine ne-am întors în Rusia. Mă aștepta propria mea fiică”, a povestit Yulia, la rândul ei, mamă.
Astfel s-a încheiat povestea unei căutări febrile, de ambele părţi, care părea fără sorţi de izbândă după ani lungi în care n-a fost găsit niciun indiciu. Yulia povestește că a fost tot timpul în căutarea familiei ei, verificând internetul și posibilele informaţii despre cazul ei, dar nu a reușit să prindă niciun fir care s-o ajute.
„Douăzeci de ani înseamnă o viaţă întreagă, dar nu mi-am pierdut niciodată speranţa. Am crezut și, în cele din urmă, ne-am găsit”, povestește Ludmila, mama Yuliei. Femeia spune că au căutat-o pe fetiţa lor pretutindeni, verificând fiecare tren care mergea de la Minsk la Asipovici, vorbind cu pasagerii, căutând prin fântâni, magazine ori case pustii.
„A fost mai mult decât îngrozitor să trăim toţi acești ani cu durerea de a nu ști ce s-a întâmplat cu fiica noastră. În cele din urmă, ne-am mutat din casă. Nu puteam rămâne în casa în care, cu doar câteva zile în urmă, ea se juca și râdea”, spune femeia, mărturisind că a urât după această tragedie trenurile și gările.
Povestea Yuliei seamănă cu cea a româncei Carmen Kraiczar, care a dispărut în 1994, pe când avea 9 ani, din zona gării Curtiușeni, judeţul Bihor. A fost găsită de poliţiștii din Râmnicu Vâlcea. Fata nu vorbea decât maghiara la acea vreme și, fără a încerca să afle prea multe date despre ea, poliţia a încredinţat-o unui centru de plasament, unde i s-a dat un alt nume. Mai târziu, a fost adoptată de o familie din Italia. Nu-și mai amintea prea multe despre familia ei biologică, dar a reușit să o găsească 14 ani mai târziu, după ce inspectorul Florin Lazău, de la Serviciul Criminalistic al IPJ Bihor, specializat în „îmbătrânirea imaginii”, a realizat, la cererea familiei, două portrete ale fetei, îmbătrânind imaginile, așa încât să redea chipul fetei așa cum ar fi arătat el după trecerea anilor.
Carmen a văzut întâmplător imaginile, postate pe un site dedicat copiilor dispăruţi, și și-a dat seama că ea ar putea fi fata din fotografii. Despre povestea lui Carmen, dar și a altor copii dispăruţi în România, am scris în articolul „De ce dispar fără urmă copiii României”.