Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. – Isaia 53:11
De-a lungul secolelor, probabil că nu a existat o altă floare care să fi captivat imaginaţia poeţilor, a muzicienilor şi a romancierilor cum a facut-o minunatul trandafir. Acesta a devenit un simbol universal al dragostei curate şi al devotamentului trainic. Mulţi s-au hotărât să cultive această frumoasă floare, vrăjiţi de frumuseţea ei, de culoarea ei caleidoscopică şi (cel puţin în cazul unor specii) de parfumul său îmbătător. În urmă cu câţiva ani, am hotărât şi eu să încerc să înfrumuseţez grădina bisericii din Tesalonic plantând nu unul, ci o sută de trandafiri.
Nu aveam bani disponibili pentru a cumpăra plante, aşa că trebuia să plantez eu trandafiri din lăstari. În primul rând, aveam nevoie de tufe de trandafiri potrivite. Am început să colind prin parcuri şi să trag cu ochiul la grădinile din jur în căutarea celor mai frumoşi trandafiri, în cât mai multe culori posibile. Nu după mult timp, zeci de butaşi de trandafiri – fără frunze, cam de cinci centimetri şi care nu dădeau niciun semn al potenţialului pe care îl aveau – au fost plantaţi în sol, nu foarte adânc, sub câte un borcan.
Soarele şi-a pierdut tot mai mult din putere şi vremea rece s-a instalat pentru iarna macedoneană friguroasă. Oare puteau supravieţui rămurelele mele de trandafir? A venit primăvara, dar butaşii nu dădeau niciun semn de viaţă. Cel puţin nu până în ziua în care, pe nesimţite, micii lor „ochi” au început să se deschidă sub forma unor frunze fragile. Trandafirii mei erau în viaţă! După multe săptămâni, când deja aveau mai multe frunze, au început să îşi formeze rădăcină şi atunci am putut să îi mut în rondul de flori. Câteva luni mai târziu, bobocii micuţi au ajuns în faza finală a miraculoasei transformări – naşterea unor noi tufe de trandafiri în toată splendoarea lor.
În acel an, când am „dădăcit” micii mei trandafiri, am înţeles mai pe deplin grija continuă, plină de răbdare şi iubire pe care Isus o are pentru noi, copiii Săi. El ne călăuzeşte pas cu pas de la un început urât, nepromiţător şi păcătos până în punctul in care El poate vedea frumuseţea caracterului Său glorios pe deplin reflectată în noi. Când am venit prima dată la El, noi nu aveam nimic să îi oferim în afară de nevoia noastră disperată şi de neajutorarea noastră. Totuşi, într-o zi, doar prin har, inima Lui va fi plină de bucurie când va prezenta înaintea Tatălui Său ceresc încă un copil al dragostei Sale salvatoare, care reflectă în mod minunat caracterul Său – spre slava Sa – în toată veşnicia.
Revel Papaioannou