Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. – Psalmii 23:1
În casă era linişte. Stăteam în hol şi mă uitam la o pungă de hârtie maro în care aveam prânzul. Dacă m-ai fi întrebat, ţi-aş fi putut spune tot ce era în pungă. Era prânzul meu din ziua aceea. O bătaie în uşă m-a făcut să mă ridic în picioare. Prietena mea Tracy a intrat în casă, a văzut punga şi mi-a zis: „Am o idee.”
Tracy mă rugase să o ajut cu Şcoala biblică de vacanţă pe care biserica ei o organiza pentru copii. Biserica avea nevoie de voluntari care să ajute în timpul vacanţei de primăvară, deoarece şcoala era gratuită. Veniseră nouăzeci şi doi de copii, iar Şcoala biblică se desfăşura bine. Mă plimbam printre ei, asigurându-mă că fiecare voluntar avea tot ce îi trebuia. Orele treceau repede, cu o singură excepţie: ora prânzului.
În timpul prânzului, fiecărui copil i se dădea o pungă maro de hârtie. În a doua zi, am observat că micul Anthony examina cu atenţie conţinutul pungii maro, pe care l-a împărţit în două. A mâncat doar jumătate din prânz, înghesuind în ghiozdanul său ce mai rămăsese în punga maro. Nu am dat atenţie acestui lucru. Poate că nu îi era foame sau poate că îşi păstra mâncare pentru mai târziu. În aceeaşi zi, în timp ce urcam copiii în autobuz pentru a merge acasă, l-am văzut pe Anthony că se întoarce şi traversează strada. Îngrijorată, am alergat după el, asigurându-mă că nu-l pierd din ochi, şi l-am văzut cum traversează strada şi merge până în spatele unei farmacii, lângă un coş de gunoi. Acolo stătea o femeie a străzii. Anthony i-a dat punga şi i-a explicat că acolo erau un măr şi o portocală. Femeia s-a uitat la mine. Avea pe ea trei şaluri şi era încălţată cu nişte pantofi rupţi. Anthony s-a întors spre mine şi mi-a spus simplu: „îmi împart prânzul cu ea.” Ne-a făcut cunoştinţă şi apoi m-a luat de mână şi am plecat. În drumul de întoarcere spre autobuz, ca un părinte, i-am spus lui Anthony cât de periculos era ce făcea, că i se putea întâmpla ceva şi cât de important era să stăm unii lângă alţii pentru a fi în siguranţă. El s-a oprit din mers şi mi-a spus simplu: „Ştiu. De aceea îi duc de mâncare.”
Două săptămâni mai târziu, biserica lui Tracy a început să împartă mâncare oamenilor fără adăpost din zona aceea. Intenţionează să construiască o cantină. Pe când ajutam la descărcarea unor lăzi, îl văd pe Anthony. Vine la mine cu o pungă maro de hârtie şi mi-o întinde, zicându-mi: „Ai lipsit la masa de prânz. Poftim. Jumătate din prânzul meu. Ai un măr în pungă astăzi.” Şi pleacă zâmbind.
Prietena lui Anthony, cerşetoarea, a fost dusă la spital şi a putut dormi curată, liniştită şi sătulă măcar o noapte, înainte de a muri. Am stat lângă ea şi am văzut-o zâmbind.
Dixil Rodriguez