Copil fiind, îmi petreceam întreaga vacanţă de vară la bunici. Una dintre vacanţe mi-a rămas întipărită în memorie pentru faptul că, vrând să fac un bine, am omorât o vietate.
De cum am ajuns în curtea bunicilor, primul lucru pe care mi l-a spus bunica a fost că pot să mă duc în grădină şi să rup porumb ca să mi-l coacă, pot să iau roşii când vreau eu, pot să mă sui în nuc sau în dud şi să mănânc cât pot, doar să nu intru în cameră şi să cotrobăi sub pat dacă nu este un adult cu mine.
Am rezistat două zile fără să calc legile nescrise ale bunicii, dar curiozitatea nu mă lăsa să dorm sau să-mi petrec timpul ca orice copil aflat în vacanţă. Gândul meu era numai la ce ar putea ascunde bunicii mei sub pat. Auzisem câteva legende despre „comori” găsite în casele vechi, prin poduri părăsite, dar prin pod cotrobăisem deja, aşa că singurul loc necercetat rămânea cel de sub pat.
Într-una dintre zile, m-am hotărât: cu orice preţ, trebuia să aflu. Aşa că am pândit să nu fie nimeni prin zonă şi m-am furişat în cameră. Când am ridicat pătura ca să văd ce se ascunde sub pat, era să cad din picioare de frică.Cu un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată până atunci, cloşca, aflată pe ouă, s-a repezit spre mine. După câteva încercări de a o calma, am reuşit să pun mâna pe ea şi s-o mângâi. Am plecat cu un sentiment de vinovăţie pentru că nu respectasem porunca bunicii, dar m-am întors de câte ori am avut ocazia.
La scurt timp după aceea, în timpul uneia dintre vizite, am observat că de sub cloşcă ieşise un pui galben şi vioi. La început era timid, dar apoi a prins curaj. Era semn că vor mai veni şi alţii. Şi, pentru că mă consideram deja prieten cu cloşca şi ştiam că nu mă va mai ataca, am împins-o încetişor ca să văd dacă o pot ajuta cumva. „Bine că m-am uitat!”, mi-am zis, în timp ce ochii mi-au rămas pe un ou uşor fisurat, în care se mişca ceva. Am văzut că puiul din interior crăpase deja coaja cu ciocul, iar acum se străduia să lărgească gaura pentru a ieşi în lume. Nu am stat prea mult pe gânduri. În cotcodăcitul cloştii, am lut oul şi, cu mare grijă, ca să nu rănesc puiul, am îndepărtat coaja.
Chiar când terminasem migăloasa operaţiune a intrat bunicul în cameră, iar eu, cu puiul în mâna ridicată şi cu un gest biruitor, i-am arătat ce ispravă am făcut. Mi-am dat sema că am greşit imediat ce bunicul, cu o faţă dezamăgită, mi-a spus trist: „L-ai omorât!”. Degeaba am încercat să-i arăt că puiul este viu! El repeta încetişor: „L-ai omorât! L-ai omorât!”.
În mai puţin de o oră, puiul pe care încercasem să-l ajut murise, în timp ce toţi ceilalţi erau vioi şi sănătoşi. Atunci bunicul m-a luat deoparte şi a început să-mi explice că intrarea în viaţă se face cu un oarecare efort, care are rolul de a ne căli şi de a ne pregăti pentru ceea ce urmează. Efortul puiului de a sparge coaja oului trebuia să-i pună sângele în mişcare, să-i desăvârşească formarea oaselor şi să-i întărească muşchii.
Mai târziu, când asupra mea au început să vină încercări, mi-am amitit lecţia aceasta şi am înţeles că Dumnezeu vrea să mă întărească şi să mă pregătească pentru viitor. Astfel, în încercări putem să descoperim dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu, cel care ştie ce ne foloseşte şi ce nu, ce ne întăreşte şi ce nu. Şi pentru că noi suntem suma acţiunilor noastre din trecut în egală măsură cu suma influenţelor celor din jur, nu putem decât să Îi mulţumim Domnului pentru ceea ce am ajuns şi pentru ceea ce El doreşte să devenim în final.
„înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici…” 2 Petru 2:9