„Viaţa este greu”, spune convinsă nepoţica mea de nici trei ani, în timp ce molfăie un biscuit. „Dar e frumoasă”, o corectează degrabă mama sa. „Nu, nu. Viaţa este greu”, insistă micuţa. Pentru părinţi este, desigur, o scenă hazlie de împărtășit cu prietenii de pe Facebook. Ironia sorţii face, însă, ca imediat lângă videoclipul postat să se înghesuie o altă scenă – dezbaterea televizată dintre Olivia Steer și medicul Mihai Craiu, pe tema vaccinurilor pentru copii –, scenă însoţită de un puhoi de comentarii, de la acide la subumane. Și nu am putut să nu observ prin comparaţie perspicacitatea copilului – într-adevăr viaţa de azi pare grea și urâtă, din anumite puncte de vedere. Să fie doar o impresie?
Cu siguranţă, lumea online nu este o reprezentare fidelă a relaţiilor care se înfiripă între oameni când aceștia trebuie să interacţioneze faţă în faţă. Procentual, în online foarte mulţi tac, observă, merg mai departe. Însă minoritatea care merge la extreme într-un mod atât de public dă tonul. „Chiar și o minoritate are destulă putere să schimbe percepţia cititorului asupra unui articol”[1], au explicat cei de la revista Popular Science când au anunţat că își închid rubrica de comentarii de pe site, spunând că acestea subminează integritatea știinţei și duc la o cultură a agresiunii și a bătăii de joc, ce împiedică discursul de substanţă. Dar această minoritate gălăgioasă este în creștere. Dacă, în anul 2012, studiile arătau că doar 13% dintre americani fuseseră victimele unui fel de hărţuire pe reţelele de socializare în timpul anului precedent,[2] în anul 2017 deja procentul crescuse la 41%, dintre care aproape jumătate fuseseră supuși unor forme severe de hărţuire.[3] Este o problemă ce ţine de noile medii de comunicare? Sau este o problemă care arată că ceva fundamental se schimbă în societate?
Cel mai probabil, este o combinaţie între cele două. Pe de o parte, cercetători precum Emily Thorson, de la Universitatea din Syracuse, cred că internetul doar scoate ce e mai rău din oameni, dar că mare parte din interacţiunile anormale pe care le vedem azi sunt un simptom al unor probleme sociale mult mai mari și mult mai vechi, inclusiv rasismul și misoginismul.[4] Pe de altă parte, studii realizate comparativ între generaţii în Statele Unite arată că nivelul empatiei este în scădere de 30 de ani și a suferit cel mai mare declin în ultimii zece ani. Până la 75% dintre studenţii de astăzi sunt cu 40% mai puţin empatici faţă de cei care erau studenţi acum 30 de ani și nu înţeleg de ce ar trebui să se ajute unii pe alţii sau să încerce să privească lumea și din altă perspectivă.
[5]Este bizar să ne gândim că empatia poate fluctua la fel ca încrederea consumatorilor, mai ales că tradiţional s-a presupus că empatia este un instinct natural, cu care ne naștem. Psihologii de la Universitatea Yale au demonstrat că și nou-născuţi de doar șase luni au comportamente similare empatiei, care nu este o trăsătură specifică omului, ci a fost observată și la primate și chiar și la șoareci.[6] Faptul că empatia este în declin ar sugera deci că elemente ale contextului social pot afecta semnificativ chiar și răspunsurile emoţionale de bază cu care ne naștem. Această concluzie sugerează însă că, pe cât de drastică e, situaţia poate fi îmbunătăţită tot prin schimbări ce ţin de alegerile pe care le facem.
Limitările lui „știu ce simţi”
Studiile în neurobiologia empatiei au arătat existenţa unui mecanism neuronal care ne ajută să imităm în mod inconștient acţiunile, postura, expresiile faciale ale altor persoane, ca atunci când ne strâmbăm fără să vrem în situaţiile în care vedem că cineva este scârbit de ceea ce mănâncă. Această capacitate funcţionează până la nivelul fibrelor musculare – când cineva observă cum altcineva este înţepat cu un ac în mușchiul braţului i se aprind aceleași circuite neuronale ca persoanei înţepate.[7] Însă sentimentele resimţite în timpul acestui proces inconștient de imitaţie sunt modulate neuronal, astfel încât nu simţim decât o fracţiune din ce simte persoana observată.
Totodată s-a observat că răspunsul empatic diferă în funcţie de diverși factori externi. De exemplu, în studii de laborator s-a observat că percepţia apartenenţei la un grup sau a corectitudinii afectează atât ce simţim faţă de o persoană care suferă, cât și intensitatea la care simţim. De exemplu, ne afectează mai mult atunci când suferă cineva din echipa favorită de fotbal (faţă de cineva din echipa adversă) sau atunci când suferă cineva despre care credem că este corect (faţă de cineva despre care credem că trișează). Iar acest fenomen dictează și felul în care ne implicăm în acţiuni de ajutorare a persoanei respective.[8] Acesta este adevărul mai puţin plăcut despre empatie, și anume că, deși suntem construiţi cu acest circuit neuronal, senzorial și emoţional care să ne ajute să înţelegem prin ce greutăţi trec alţii pentru a găsi răspunsuri adecvate pentru a-i ajuta, acest sistem poate da rateuri, poate fi influenţat, manipulat, inclusiv abuzat și consumat.
Aţi auzit zicala: „Un deces este o tragedie. Un milion este o statistică.” Această zicală ilustrează foarte bine limitările empatiei, care este o consumabilă mintală. Studiile au arătat că, în profesiile în care trebuie exersată constant (medicină, asistenţă socială, poliţie, psihoterapie, call center), empatia se consumă gradual lăsând locul cinismului, anxietăţii și chiar depresiei. Alte variabile, precum orele suplimentare și un program încărcat, au și ele un impact în acest fenomen, dar mai puţin important decât au crezut cercetătorii.[9] Empatia nu doar că se consumă pe sine, ci consumă și alte resurse cognitive și emoţionale – studiile au arătat că aceia care își dedică timp ajutorării celorlalţi la locul de muncă sunt mult mai puţin capabili să se conecteze cu propria familie, pentru că se simt obosiţi și storși emoţional.[10] Acesta este și unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi dintre noi alegem inconștient să folosim această resursă în relaţia cu persoanele apropiate. Nu doar că relaţiile apropiate ne interesează mai mult fiindcă ne afectează direct, dar eforturile pe care trebuie să le depunem sunt în general mai mici, ceea ce iarăși ne avantajează. Din păcate, acest lucru limitează empatia la cercurile relativ apropiate, cu care creăm legături tot mai puternice, și reduce interesul de a ne conecta și cu cei din afară. În mod normal, aceasta nu este o problemă pentru funcţionarea normală a societăţii, empatia fiind un fenomen care ne oferă mai multe avantaje decât dezavantaje, dar cercetătorii au demonstrat în experimente de laborator că sentimentul de apartenenţă la un grup și interdependenţa care se creează cu membrii acelui grup au câteva efecte negative – suntem mult mai dispuși să tolerăm ingerinţele unui membru al grupului din care facem parte și să dispersăm responsabilitatea la tot colectivul, dar în schimb suntem mult mai intoleranţi cu cei din afară și mai aspri în judecarea lor.Să renunţăm la empatie?
Dacă tradiţional s-a considerat că empatia este o forţă pentru binele moral, motorul din spatele multor comportamente virtuoase, recent un val de critici se folosesc de studii citate mai sus pentru a susţine că empatia poate să fie la fel de bine o forţă pentru eșecul moral și că, pentru supravieţuirea umanităţii, ar fi bine ca această „emoţie îngustă și provincială să cedeze raţiunii”[13]. Experimentele în care oamenii de știinţă creează conflicte la care răspunsul empatic automat este de cele mai multe ori să ţii cu propria „echipă” stau la baza noţiunii că ar exista și o parte „întunecată” a empatiei, care îi face pe oameni să treacă la pasul următor și să devină agresivi cu cei pe care îi percep a fi în echipa adversă. Fritz Breithaupt, profesor la Universitatea din Indiana și autor al cărţii The Dark Sides of Empathy (Părţile întunecate ale empatiei), este un susţinător al teoriei „excesului de empatie”, argumentând că empatia este un atribut moral ambiguu, care printre altele ar fi de vină că oamenii devin teroriști dintr-un exces de empatie faţă de grupul din care simt că fac parte și pe care îl consideră persecutat.[14] Breithaupt este alarmat că polarizările pe care le vedem astăzi în societate, mai ales în mediul online, sunt tot o consecinţă a „virusului empatiei selective”, pe care alţi critici îl mai numesc și „empatie vampiristică”.[15] Acești critici notează că lumea este atât de polarizată în momentul de faţă, încât singura empatie acceptabilă este cea pentru propria „echipă”, iar cei care încearcă să o extindă și la echipa adversă sunt imediat maziliţi public. Soluţia propusă pentru rezolvarea acestei probleme este să învăţăm cum și când să „controlăm și să blocăm empatia”, pentru a nu fi manipulată.[16] Alţi specialiști dispută ideea că empatia ar avea o latură întunecată sau că ar avea un „defect din fabricaţie”, chiar dacă în practică uneori poate părea sau chiar fi limitată.[17] Excesul de empatie nu poate fi problema, așa cum susţine Breithaupt, pentru că așa ceva nu există. Procesul prin care simţim empatie este totodată un proces de reglare a emoţiilor al cărui singur scop este să ne ajute să înţelegem durerea altora de la o distanţă emoţională sigură.[18] Excesul de empatie înţeles ca preluarea suferinţei altora asupra propriei persoane este extrem de rar și este o boală care se numește sindromul Williams.[19] Dar chiar și așa, cei care suferă de acest sindrom sunt însufleţiţi de bunătate și sunt altruiști până la punctul de a suferi ei înșiși, pentru că sunt incapabili să conceptualizeze neîncrederea și vor face sacrificii disproporţionate pentru a ajuta pe oricine. Pentru ei nu există tabere și nici recursul la agresarea inamicului ca impuls empatic faţă de cineva. Am putea spune chiar că o doză bună de exces de empatie de tipul sindromului Williams este exact ce ne lipsește acum în societate. „Empatia nu are o latură luminoasă și una întunecată. Este o capacitate care ne ajută să îl înţelegem pe celălalt. Dacă învăţăm să «citim» oamenii și o facem pentru a-i manipula, atunci nu se cheamă că suntem empatici. La fel, dacă încercăm să preluăm experienţele și trăirile altora și să ni le asumăm ca fiind și ale noastre nu suntem empatici, ci ne folosim de alţii pentru propriile scopuri egoiste, cum fac unii părinţii cu experienţele copiilor lor. Iar când ne acaparează emoţiile altora nu înseamnă că suntem mai empatici ca alţii, ci că ne lipsește componenta de reglare a emoţiilor, care separă sinele de celălalt”[20], explică psihologul Elizabeth Segal. În concluzie, am putea spune că avem o predispoziţie pentru a arăta empatie, dar factori sociali și culturali pot influenţa faţă de cine avem empatie, când și cât, ceea ce înseamnă că empatia o dezvoltăm toată viaţa în relaţie cu mediul nostru social.[21] Dar cât anume este scris în gene și cât este un proces activ și continuu prin care învăţăm să relaţionăm cu cei din jur? Cel mai mare studiu genetic despre empatie, realizat de o echipă internaţională condusă de către cercetători de la Universitatea Cambridge, arată că factorii genetici pot explica doar 10% din variaţia empatică.[22] Restul, de 90%, sunt puși pe seama unei suite de factori, printre care și educaţia. Studii realizate printre cadre medicale în rândul cărora s-a sesizat un declin al empatiei naturale afișate faţă de pacienţi arată că există și ceea ce cercetătorii numesc „empatie cognitivă”, care înseamnă de fapt empatie învăţată prin traininguri de comunicare în vederea îmbunătăţirii relaţiei medic-pacient.[23] Alte studii realizate de psihologi arată că simpla schimbare a percepţiei despre empatie, de la ceva cu care ne naștem și nu poate fi schimbat la ceva ce putem învăţa și dezvolta, i-a ajutat pe oameni să se deschidă mai mult spre grupuri de altă rasă decât ei.[24] Totodată, cercetătorii au descoperit prin experimente că simpla ocupare temporară a unor poziţii de putere reduce activitatea neuronală responsabilă de empatie. Dar, în mod curios, nu capacitatea de empatie este redusă, ci doar răspunsul empatic, ceea ce i-a făcut pe cercetători să concluzioneze că factorul care a determinat schimbarea este motivaţia – oameni în poziţii de putere își „închid” centrul empatiei pentru că nu mai sunt nevoiţi să interacţioneze cu ceilalţi.[25] [28]Desigur, și faptul că societatea pune acum pe primul loc individul, care mai întâi caută să se iubească pe sine pentru ca mai apoi să încerce să îi iubească și pe alţii, a împins definitiv lucrurile pe această pantă a preocupării cu sinele, în care ideea de a merge un kilometru în pantofii celuilalt și-a pierdut sensul și valoarea. Glorificarea competiţiei brutale și a unei meritocraţii iluzorii, care spune că săracii își merită sărăcia, îi învaţă pe tineri că nu se pot baza pe nimeni și că altruismul este pentru fraieri. Relaţiile sunt pentru câștig personal, iar fericirea trebuie obţinută pe cont propriu. În realitate însă, avem nevoie unii de alţii pentru a fi fericiţi mintal și sănătoși fizic, iar izolarea socială, deși mascată de numerele mari de „prieteni” de pe reţelele sociale, nu ne face niciun favor. Vestea bună este că, dacă am ajuns într-o recesiune de empatie din cauza unor decizii de viaţă, atunci putem ieși din ea luând alte decizii care să cultive din nou această capacitate a omului de a-l cunoaște profund pe fratele său. Primul pas trebuie să fie recunoașterea faptului că nu suntem făcuţi să funcţionăm independent unii de alţii, ci interdependent. Avem nevoie unii de alţii, iar aceasta nu este o slăbiciune, ci o binecuvântare, care ne aduce o fericire aparte. Empatia ca alegere
Generaţia tinerilor de astăzi nu ocupă vreo poziţie de putere, dar este prima generaţie nativă digital, ceea ce, printre altele, înseamnă că este și prima generaţie izolată social. În ţările dezvoltate, precum Statele Unite sau Marea Britanie, se estimează că copiii petrec mai puţin timp afară decât persoanele încarcerate, adică cel mult o oră pe zi, în medie.[26] Timpul pe care alte generaţii îl petreceau afară, la joacă liberă, prin care învăţau să se conecteze cu alţi copii și să gestioneze relaţii, este acum dedicat ecranelor digitale, care nu pot învăţa empatia. Ba, dimpotrivă, timpul petrecut pe telefon, pe internet, pe reţelele de socializare, este asociat direct cu niveluri ridicate de hărţuire, anxietate și depresie, depistate deja de nenumărate studii în rândul adolescenţilor. Totodată, tipul de informaţii consumate s-a schimbat radical între generaţii în ultimele zeci de ani. Numărul celor care citesc literatură de plăcere a scăzut dramatic în ultimii zece ani, în special în rândul tinerilor și al studenţilor.[27] Iar studiile au arătat că numărul de povești pe care le citim la vârste fragede poate prezice abilitatea de a înţelege emoţiile altora, în timp ce adulţii care nu se îndeletnicesc cu literatura de ficţiune admit că au probleme în a empatiza cu cei din jur.