Pentru Carl Sagan, renumit astronom și ateu militant, locul lui Dumnezeu în univers era cert: „Tot ce există, tot ce a existat și tot ce va exista vreodată este Cosmosul.”[1] Pentru Richard Dawkins, exponent al „noului val” al ateismului, știinţa adevărată este în mod necesar atee și materialistă. Această paradigmă este astăzi predominantă în lumea știinţifică.
La un sfert de secol de la prăbușirea lagărului comunist, „ateismul știinţific” trăiește, la nivel mondial, o nouă viaţă, într-o formă mai sofisticată, dar care a pătruns mult mai adânc în conștiinţa publică.
Știinţa în comunism
În regimurile comuniste, Puterea se baza pe un Stat, umplut și „însufleţit” de Partid, care era expresia ultimă a voinţei Poporului. Toată această orânduire ducea inevitabil la Progres, mereu de neoprit. Iar aceasta dintr-un motiv foarte simplu: progresul era ghidat de Știinţă. Planificarea producţiei era știinţifică, raţionalizarea alimentelor era știinţifică, orânduirea socială și chiar ideologia socialistă erau știinţifice. Știinţa era proclamată ca fiind raţiunea inerentă a statului și măsura adevărului. Dacă, la prima vedere, apelurile la raţiune și obiectivitate știinţifică par meritorii, de multe ori știinţa era, de fapt, doar un paravan folosit pentru a legitima scopuri ideologice ascunse. În acea perioadă s-a realizat, e adevărat, și cercetare știinţifică de nivel înalt, cu rezultate notabile mai ales în știinţele exacte și cele aplicate, dar nu pe aceasta o viza concepţia comunistă despre știinţă, ci o formă particulară de materialism pur și dur, numită „ateism știinţific”.
O serie de mituri și simplificări facile despre ce înseamnă știinţa erau propagate în societate. În parte, acestea își însușeau unele dintre atributele Creatorului, a cărui existenţă era negată: oamenii de știinţă erau înzestraţi cu viziune, bună-credinţă și intenţii nobile, iar știinţa avea obiectivitate absolută, precizie și era ghidată doar de argumente logice solide. Este ușor de înţeles că aceia cu o opinie diferită și minoritarii erau marginalizaţi și chiar persecutaţi pentru că nu urmau politicile regimului, justificate de o asemenea știinţă idealizată.
Știinţa Renașterii
Dacă perspectiva totalitară asupra știinţei era o denaturare, deopotrivă simplistă, ridicolă și abuzivă, germenii știinţei moderne, care se regăsesc în renascentismul european, au fost de o cu totul altă natură. Leonardo da Vinci reușea atunci să reașeze bazele medicinei, ale anatomiei, ale ingineriei, ale geologiei, arhitecturii, artelor și nu numai. Galileo Galilei înfrunta întreaga forţă a consensului vremii când verifica experimental teoria heliocentrică a lui Nicolaus Copernicus. Gottfried Leibniz descoperea analiza matematică, Isaac Newton punea temeliile fizicii clasice, iar Francis Bacon încerca să sistematizeze însăși metoda știinţifică de lucru. Foarte mulţi alţi giganţi ai știinţelor își aduceau fiecare contribuţia la un edificiu al cunoașterii care s-a înălţat uimitor în secolele ce au urmat.
Este important de remarcat că aproape toţi acești părinţi ai știinţelor au fost și oameni religioși, creștini în mare parte, care nu numai că nu au găsit o incompatibilitate între demersul știinţific și credinţa în Dumnezeu, dar mulţi au avut și preocupări teologice. Acești oameni au fost în general mai preocupaţi de practicarea propriu-zisă a știinţei decât de definirea ei. Pentru ei, știinţa era demersul de investigare a legilor naturii și a posibilităţilor creative umane (ingineria, arhitectura, arta etc.), care folosea drept unelte observaţia, raţiunea, logica, matematica și imaginaţia. Aceasta era o definiţie suficientă în generalitatea ei și nu angaja nicio credinţă în existenţa sau inexistenţa unui Dumnezeu sau întrebări legate de originea omului, a vieţii sau a universului. Este o primă definiţie teoretică, limitată la descrierea a „ce face” știinţa, fără a emite o părere despre limitele știinţei (cât de accesibil investigaţiei știinţifice este tot ce există/poate exista).
Filosoful renascentist Francis Bacon s-a concentrat pe „cum se practică” știinţa și a contribuit esenţial la articularea „metodei știinţifice”, prin formularea următorului set de pași: se pornește de la o presupunere, sau teorie, în baza căreia se fac predicţii, care se pot testa experimental, repetabil; dacă cel puţin un test eșuează, atunci presupunerea iniţială este demonstrată falsă; dacă toate testele sunt trecute cu succes, atunci presupunerea este considerată „provizoriu” adevărată (până la proba contrarie). Aceasta este o metodă prin excelenţă empirică, ce presupune că o teorie nu poate fi niciodată demonstrată cu certitudine absolută, ci încrederea în ea crește cu cât rezistă la mai multe teste. Atât pentru oamenii de știinţă renascentiști, cât și pentru cei care i-au urmat timp de câteva secole, această definiţie, care nu e preocupată de existenţa sau inexistenţa supranaturalului sau de limitele știinţei în a descrie realitatea, a fost suficientă.
Materialism și naturalism
Ieșirea din neutralitate a știinţei s-a produs cu precădere pe fondul ascensiunii ateismului, în secolul al XIX-lea, prin intermediul a două ideologii mai vechi, dar foarte importante: materialismul și naturalismul. Pentru materialiști, nimic altceva nu există în afara materiei și a energiei. Materialismul face deci o afirmaţie puternică despre natura existenţei, a naturalului și a supranaturalului: realitatea este doar fizică și complet fizică, nimic altceva nu există în afara existenţei fizice. Aceasta este însă o premisă și nu o cerinţă sau o demonstraţie. Naturalismul este aplicarea pragmatică a ideologiei materialiste în știinţă: cum poate știinţa explica tot ce există folosindu-se de legile fizice și excluzând orice recurs la supranatural ca posibilă explicaţie.
Adoptarea la scară largă a naturalismului metodologic în știinţă, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a fost puternic susţinută de nașterea teoriei evoluţiei și a consacrat incompatibilitatea sau chiar ostilitatea dintre știinţă și credinţa în Dumnezeu. Această ostilitate s-a extins treptat de la nivelul elitelor știinţifice către majoritatea celor ce practicau știinţa și, cu totul remarcabil pentru ultimul sfert de secol, către majoritatea oamenilor educaţi din societăţile dezvoltate ale lumii.
Procesul s-a desfășurat sub argumentul naturalist că știinţa nu poate investiga decât cauze naturale, și nu supranaturale. Observaţia este validă, dar, deși a fost validă și pentru pionierii știinţelor din perioada Renașterii, aceștia nu au găsit în ea un motiv de a-L exclude pe Dumnezeu din sfera existenţei. Diferenţa este dată de utilizarea ipotezei materialismului. Astăzi, nu doar investigaţia știinţifică se limitează la natural, ci realitatea însăși este considerată ca fiind limitată la ceea ce este investigabil știinţific. Prin astfel de raţionamente (sofisme, în realitate), naturalismul metodologic conţine implicit premisa materialistă asupra realităţii, chiar dacă materialismul nu este întotdeauna asumat explicit.
Astfel, în condiţiile în care orice agent supranatural este exclus de la bun început, ori de câte ori nu poate fi găsită o explicaţie știinţifică rezonabilă pentru un fenomen sau observaţie știinţa naturalistă este constrânsă să adopte orice explicaţie posibilă, indiferent cât de improbabilă este. Apariţia spontană a vieţii, acumularea de informaţie nouă în cadrul evoluţiei speciilor și stabilirea aleatorie a preciziei uimitoare a constantelor fizice universale care fac posibilă viaţa sunt numai câteva dintre chestiunile cu probabilităţi matematice atât de infime, încât nici nu merită luate în considerare. Totuși știinţa naturalismului metodologic nu-și declină competenţa în faţa acestor imposibilităţi probabilistice, ci acceptă imposibilul ca posibil și chiar probabil, din cauza angajamentului aprioric faţă de materialism.
Trebuie precizat clar că ipoteza materialistă nu este o necesitate ce decurge din observaţii sau din procesul știinţific, ci este o premisă în naturalismul metodologic. Profesorul ateu Richard Lewontin, o autoritate în genetică și biologia evoluţionistă, surprinde prin francheţe: „Dispoziţia noastră de a accepta ipoteze știinţifice care contravin bunului-simţ constituie cheia pentru înţelegerea adevăratei lupte dintre știinţă și supranatural. Luăm partea știinţei, în ciuda evidentei absurdităţi a unora dintre conceptele sale, în ciuda incapacităţii sale de a împlini mulţimea de promisiuni extravagante formulate în dreptul sănătăţii și a vieţii, în ciuda toleranţei pe care comunitatea știinţifică o manifestă fată de unele povești total neîntemeiate, și toate acestea din pricina faptului că ne-am luat un angajament anterior, un angajament faţă de materialism. Nu este vorba de faptul că metodele și instituţiile știinţifice ne-ar constrânge în vreun fel să acceptăm o explicaţie materială a lumii fenomenologice, ci, dimpotrivă, de faptul că suntem forţaţi de către adeziunea noastră apriorică la cauzele materiale să creăm un sistem de investigare și un set de concepte care să dea naștere unor explicaţii materiale, indiferent de cât de contraintuitive sau de neînţeles ar fi acestea pentru cel neiniţiat. Mai mult decât atât, materialismul este absolut, deoarece nu putem accepta prezenţa unui Picior Divin în prag.”[2]
Provocarea lui GödelÎn 1931, Teorema Incompletitudinii, a lui Kurt Gödel, a bulversat lumea matematicii prin demonstrarea unor limite ale logicii și matematicii cu totul nebănuite. Simplificat, Gödel a demonstrat că orice teorie bazată pe axiome și pe logică matematică este fundamental incompletă pentru că îi lipsește puterea de a exprima „tot adevărul” pe care îl conţine. Vor exista întotdeauna adevăruri care nu se pot exprima în termenii teoriei, iar această slăbiciune se aplică, uimitor, chiar și limbajului matematicii. Teorema lui Gödel poate fi aplicată în problematica materialismului. Ateismul a redefinit știinţa plecând de la premisa materialismului pur, care înseamnă că realitatea este complet descrisă de legile fizicii exprimabile matematic. Este evident din aceasta că materialismul pur se bazează în mod necesar pe modele și teorii ale realităţii ce se pot exprima matematic și care sunt fundamental incomplete în a descrie realitatea, conform teoremei remarcabile a lui Gödel. Așadar există întotdeauna „realităţi” sau „adevăruri” complet inaccesibile cunoașterii, indiferent de modelul pe care l-am adopta. Acest raţionament nu ne spune nimic despre existenţa sau inexistenţa supranaturalului, ci doar ne demonstrează că în orice teorie matematică despre realitate este întotdeauna loc pentru supranatural și Dumnezeu. Premisa materialistă, aceea că nu există nimic în afara materiei și energiei, nu poate sta în picioare. |
Evoluţionism și scientism
Pătrunderea ateismului, prin materialism, în definiţia populară a știinţei a fost decisiv impulsionată la mijlocul secolului al XIX-lea de apariţia teoriei evoluţiei. Richard Dawkins remarca: „Deși ateismul ar fi putut fi susţinut logic și înainte de Darwin, doar Darwin a creat posibilitatea să fii un ateu pe deplin împlinit din punct de vedere intelectual.”[3] Pentru ateism, originea și dezvoltarea vieţii a fost mult timp cea mai mare problemă, așa că „rezolvarea” oferită de darwinism a devenit unul dintre punctele sale principale de sprijin. Ulterior, evoluţionismul a ajuns să fie larg acceptat printre oamenii de știinţă și, chiar dacă nu toţi evoluţioniștii sunt atei, evoluţionismul în sine este fără îndoială principalul agent promotor al ateismului astăzi.
Succesul evoluţionismului în „convertirea” oamenilor educaţi a creat un curent pozitivist[4] de gândire cu privire la puterea naturalismului metodologic în știinţă – scientismul. Scientismul este credinţa în aplicabilitatea și competenţa universală a metodei și abordării știinţifice în orice chestiune de cunoaștere umană, de la știinţe naturale la filosofie și metafizică. Cel mai renumit fizician în viaţă, Stephen Hawking, a surprins prin adeziunea sa implicită la scientism: „De ce suntem aici? De unde venim? Acestea sunt în mod tradiţional întrebări de care s-a ocupat filosofia, dar filosofia a murit. Filosofii nu au ţinut pasul cu descoperirile moderne în știinţă. […] Oamenii de știinţă au devenit acum purtătorii torţei cercetării în aventura cunoașterii.”[5]
Există și alte definiţii ale scientismului, precum: „o încredere «exagerată» în eficacitatea metodelor știinţei naturaliste aplicate tuturor demersurilor de investigare”[6]. Criticii scientismului arată că metodele știinţei naturaliste nu ar trebui impuse unor domenii ca filosofia, metafizica sau teologia, care se ocupă cu alt fel de întrebări decât cele accesibile naturalismului. Insistenţa că știinţa naturalistă poate răspunde la întrebări ce ies din sfera ei de acţiune nu ar fi doar o lipsă de modestie, necaracteristică originilor știinţei moderne, ci și o transformare a știinţei în religie.
Ateii vechi și noi
Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Daniel Dennett și Sam Harris sunt patru dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai „noilor atei”. În timpul unei dezbateri, cei patru s-au autointitulat ironic „cei patru călăreţi ai non-apocalipsei”. Dincolo de ironie însă, ultimul sfert de veac a fost martorul unei puternice influenţe a acestor atei ai noului val asupra știinţei și mai ales asupra percepţiei publice asupra știinţei. Noii atei nu au venit cu definiţii sau concepte noi, dar s-au remarcat printr-o intensă implicare în publicistică, în dezbateri, în campanii și activism de tot felul în sprijinul ateismului și în special al teoriei evoluţiei, ca pivot al argumentelor antiteiste. Militantismul și vehemenţa atacurilor împotriva ideii de religie le-au fost egalate poate doar de adeziunea fermă la materialism, la naturalism metodologic și, într-o măsură destul de mare, la scientism. Succesul lor a fost atât de mare, încât astăzi majoritatea oamenilor educaţi cred în evoluţionism. Mai mult, cei care nu aderă la această ideologie dau dovadă de un real curaj dacă își afirmă opinia public, din cauza ameninţării omniprezente cu marginalizarea și ridiculizarea din partea evoluţioniștilor.
Simptomatic pentru felul în care se impune noul ateism știinţific este dictatul fostului președinte al Asociaţiei Americane pentru Avansarea Știinţei, geneticianul Francisco Ayla: „Teoria evoluţionistă trebuie predată în școli, deoarece nimic din biologie nu are sens în lipsa acesteia.”[7] Această afirmaţie este evident falsă, deoarece înţelegem funcţionarea sistemului circulator, endocrin sau imunitar foarte bine și fără să avem întrebări despre originile acestor sisteme. Dar aici avem de-a face cu efectul cumulat al unui întreg curent de gândire. Evoluţionismul este deja împărtășit de o majoritate covârșitoare a oamenilor de știinţă. Faptul că sute de mii de oameni de știinţă interpretează natura în cheie evoluţionistă și chiar atee, în timp ce doar foarte puţini dintre aceștia acceptă posibilitatea intervenţiei supranaturalului a determinat balanţa opiniei știinţifice să favorizeze puternic concepţia materialistă. Cel mai probabil, din cauza acestei paradigme de gândire a comis Francisco Ayla eroarea sa.
Noul ateism știinţific este, fără îndoială, mult mai sofisticat decât cel comunist și nu are nimic din artificialitatea și anacronismele ideologice marxiste, reușind să câștige ceea ce propaganda comunistă nu a reușit: a influenţat opinia majorităţii oamenilor educaţi.
Noul ateism știinţific are și asemănări cu precursorul său totalitar. Avem de-a face cu același scientism, bazat pe materialism: dacă în vechiul regim știinţa justifica orice act, de la raţionalizările de alimente la planurile cincinale, acum știinţa naturalistă justifică scheme de control social, de globalizare sau pretinde că poate explica și înlocui orice, inclusiv filosofia, metafizica sau teologia. Se propagă același mit al obiectivităţii știinţei sau al statutului superior al omului de știinţă, deși filosoful știinţei Thomas Kuhn a arătat[8] încă din 1962 că știinţa avansează în paradigme și revoluţii, în ciuda opoziţiei majorităţii oamenilor de știinţă, care sunt și ei oameni, supuși greșelilor, pasiunilor și defectelor de caracter ca toţi ceilalţi oameni. Dar cea mai îngrijorătoare paralelă dintre noul și vechiul ateism știinţific este vehemenţa și instinctul persecuţiei. Noul ateism știinţific trăiește în atmosfera unui război sfânt între forţele binelui, reprezentate de știinţă și raţiune, înţelese materialist, și forţele răului, reprezentate de ignoranţă, superstiţii și religie. Precum comuniștii înaintea lor, noii atei par să nu aibă competitori, ci doar inamici.
Concluzii
Părinţii știinţelor din perioada Renașterii, aproape în unanimitate oameni religioși, aveau o viziune modestă asupra muncii lor, ce se rezuma la căutarea adevărului prin metode raţionale. Astăzi, ideologia noilor atei despre știinţă este mult mai îndrăzneaţă și a penetrat profund lumea știinţifică, în ultimul sfert de secol teoria evoluţiei câștigând majoritatea oamenilor educaţi. Pentru acest scop, știinţa a fost redefinită în chip materialist: de la căutarea adevărului, în orice formă s-ar găsi el, la căutarea a ceea ce este explicabil naturalist. Ceea ce este explicabil naturalist a devenit, prin materialism, definiţia realităţii. Astfel, modificând definiţia știinţei doar puţin, singurul dumnezeu care mai încape în ea este unul cel mult egal cu natura. Din fericire însă, nu acesta este Dumnezeul adevărat, la fel cum nu aceasta este știinţa adevărată. Respingerea lui Dumnezeu și la acest nivel este însă un semn în plus al timpului pe care îl trăim.