„Cu ajutorul arhitecturii construim edificii, cu ajutorul mecanicii construim mașini; nu este oare loc printre știinţe și pentru una închinată omului? Etica este în măsură să elaboreze principiile după care trebuie să se «construiască» oamenii, pentru a fi cu adevărat oameni.”[1] (Traian Herseni)

Mi s-a întâmplat să discut în contradictoriu despre probleme sociopolitice curente, ale societăţii românești, cu un distins profesor retras la pensie. Spiritualitatea sa dezvăluia un exerciţiu îndelungat de reflecţie asupra religiei și moralei creștine. Spre finalul discuţiei, eu evaluam niște cazuri flagrante, cu răsunet în presă, de încălcare de către autorităţi a unor principii democratice și a statului de drept. La un moment dat, însă, m-a luat prin surprindere replica sa concluzivă, formulată ca întrebare retorică: „Da, poate că au greșit, dar, la urma urmei, unde este iertarea noastră creștină?!” Atunci am realizat câtă nevoie avem, pentru clarificarea multor probleme de larg interes ale convieţuirii cetăţenești, de o dezbatere publică autentică asupra binelui comun. Ea ar putea porni chiar de la principiile creștine pe care se presupune că stă comunitatea noastră. E nevoie să evaluăm în ce măsură morala noastră colectivă se bazează pe morala creștină sau în ce fel ea mai conservă principiile de viaţă creștine.

În căutarea rudimentelor moralei creștine

În articolul anterior[2], menţionam că morala colectivă articulează, mai mult sau mai puţin omogen, anumite valori, credinţe, idealuri și principii care dau eșafodajul bunei convieţuiri într-o comunitate și la care aderă majoritatea conștiinţelor individuale ce se manifestă în acea comunitate. Astfel, o conștiinţă colectivă poate varia de la o societate la alta, de la o regiune sau o ţară la alta, de la o etnie la alta și, desigur, de la o epocă la alta.

În ce privește societatea românească actuală, la nivelul omului „din popor”, adică al majorităţii membrilor ei, ar fi de așteptat ca societatea să aibă un fundament creștin, într-o anumită măsură; aceasta, pentru că naţia noastră își revendică o educaţie creștină datând de două mii de ani. Știm că morala unei societăţi își amprentează cu principiile și regulile ei corpusul de norme juridice obligatorii; așadar, este de așteptat și ca statul nostru să aglutineze, printre regulile și legile lui, acele principii morale de bază, conservate și transmise prin creștinismul popular milenar. Chiar etimologia cuvântului „stat” (lat. statuo = a întemeia) se referă la a fundamenta o conducere și o administrare a populaţiei constituită istoric pe un teritoriu anume, la a-i exprima voinţa și principiile de convieţuire prin reglementări obligatorii și, nu în cele din urmă, la a avea și ipostaza de persoană juridică și morală.

Prin urmare, este de presupus că majoritatea membrilor societăţii românești se regăsesc în morala care a stat la baza formării legilor juridice și a suitei de drepturi și îndatoriri cetăţenești. Dacă este așa, atunci majoritatea cetăţenilor ar trebui să respecte aceste reglementări, tocmai pentru că își simt exprimată voinţa și principiile prin ele. Subliniez că așa ar fi de așteptat, judecând după premise. Rămâne de văzut ce ne oferă realitatea cotidiană, trăită de fiecare dintre noi.

Pentru a înţelege ce mai cuprinde morala colectivă într-o ţară cu regim politic democratic, e nevoie să clarificăm și ce presupune statul de drept. Noţiunea de stat de drept, care este atribuită și realităţii instituţionale românești, dezvăluie o relaţie mai complexă între morala colectivă și legile juridice. El se referă la un stat care dispune de instituţii democratice pentru a apăra și a garanta drepturile și obligaţiile individuale ale cetăţenilor; care ierarhizează legile și normele și le subordonează legii superioare a constituţiei; constituţia este expresia voinţei populare inalienabile, de care se ţine seama în ultimă instanţă. Un stat de drept promovează drepturile omului și alte valori și principii democratice, precum: separaţia puterilor în stat, separaţia între stat și biserică, respectul pentru legalitate și justiţie, autonomia persoanei, egalitatea de șanse, responsabilitatea socială, activismul civic etc.

Toate acestea au apărut, însă, prea recent în societatea românească pentru a o schimba semnificativ; au fost adoptate din afară, ca valori laice ale democraţiei nou-instaurate la noi, după 1989, după modelul statelor occidentale. Însă, la scara socială, este evident că asimilarea lor în morala colectivă încă nu s-a produs la proporţiile la care să democratizeze societatea de fapt, nu doar de drept.

Cazuri de „malpraxis” al moralei creștine

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra vieţii noastre sociale, constatăm ușor că ea nu pare să conţină, în mentalitatea colectivă, nici principii creștine autentice, nici principii democratice laice. Elementele moralei creștine nu seamănă, adesea, cu cele pe care le putem extrage în lumina Noului Testament. Și nici comportamentele democratice laice, de inspiraţie occidentală, nu se întrevăd suficient cât să formeze o majoritate civilă activă, reformatoare. Avem ceea ce Titu Maiorescu numea „forme fără fond”: reguli și principii democratice care sunt clamate, dar încălcate; legi juridice eludate sau chiar în curs de a fi schimbate și degradate în spiritul lor; instituţii copiate ca structură după modele democratice occidentale, dar care nu funcţionează.

În privinţa moralei creștine, însă, oricare dintre noi poate avea experienţe zilnice dezamăgitoare privind felul în care unii semeni o ignoră, o abandonează sau o răstălmăcesc. Tradiţia populară și noul folclor urban au conservat chiar zicale, ce trec drept înţelepciuni de viaţă și care iau în răspăr îndemnurile creștine. Am auzit cu toţii formulări precum: „Te faci frate cu dracul / până treci lacul”; „Să moară și capra vecinului!”; „Foaie verde, de dai, n-ai, / ia nu da, să vezi cum ai!”; „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea / cine-i hoţ și trândăvește are tot așa.” Există și versuri populare precum: „Mi-am luat și eu nevastă / după noi, a treia casă, / tinerel m-am însurat, măi! / Boii-mi plac, oile-mi plac, / dar cu toanta ce mă fac? / tinerel m-am însurat, măi!”.

Viaţa cotidiană ne oferă suficiente exemple de situaţii în care ajung să fie greșit înţelese și aplicate îndemnurile biblice fundamentale de bună convieţuire. Ce trebuie subliniat sunt condiţiile în care aceste principii nu pot fi invocate, pentru a eluda respectarea unor drepturi și îndatoriri cetăţenești.

Astfel, ne amintim cum Iisus Hristos distingea sanogen între două împărăţii, cea mundană și cea transcendentă, prin îndemnul: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21) Desigur, excepţia ar presupune cazurile în care cezarul se opune lui Dumnezeu ori se dă drept Dumnezeu. Acesta este un bun principiu de folosit și în promovarea separaţiei stat / biserică. Cu toate acestea, unii oameni ce se consideră creștini îl încalcă prin faptul că nu-și plătesc dările la stat sau chiar fură de la stat; ei consideră că statul nu este o persoană, așadar nu trebuie să se raporteze la el sub aspect moral.

Apostolul Pavel, în dorinţa de a-și instrui fraţii pentru a deveni buni cetăţeni ai cerului, încă de pe pământ, li se alătură cu un îndemn foarte înţelept: „Și noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:1). Este o atitudine de esenţializare a acţiunilor și a iniţiativelor, de ordonare a lor pentru a le face roditoare în perspectiva atingerii ţelului: sfârșirea cu bine a „alergării” în această lume și dobândirea cetăţeniei cerești. Însă aceasta nu presupune o retragere din lume, nici refuzul participării la orice activitate care nu pare să aibă relevanţă în raport cu cetăţenia cerească. Știm însă cazurile unor creștini care, în râvna lor de a se desprinde de tot ceea ce este lumesc, au renunţat la a se mai instrui ori a se perfecţiona într-o profesie, ori a participa la viaţa publică, la vot, din dorinţa de a slăbi „gravitaţia” care îi ţinea legaţi de pământ.

Tot apostolul Pavel ne sfătuiește: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:11) Această metaforă a întunericului vizează, desigur, tot ceea ce răul lucrează prin oameni în lumea în care trăim. Din păcate, ea a fost invocată de o bătrână căreia cineva îi cerea sfatul cu privire la căsătoria cu o persoană din afara bisericii sale; fără a cunoaște persoana, doar pe baza criteriului neapartenenţei, bătrâna a emis sentinţa: „Lumina și întunericul nu pot sta împreună!”

Mântuitorul ne îndeamnă, în marea-I bunătate: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Am avut surpriza să aflu ce sfat straniu și nefolositor i-a dat un duhovnic, considerând că e în spiritul hristic, unui bărbat aflat în divorţ, căruia soţia îi cerea să accepte un test de paternitate a copilului lor: „Ţine-te departe de lucrurile astea!” Duhovnicul confunda acea judecare morală, acea condamnare în sinea noastră a aproapelui, cu judecata juridică, într-o instanţă.

Cunosc cazul unei creștine care, dorind să ajute o cerșetoare cu o pereche de cizme aflate în bună stare, și-a cumpărat unele noi și i le-a oferit pe cele vechi. Cerșetoarea, remarcând cu subînţeles că acelea noi „sunt mai frumoase”, le-a revendicat pe acelea și le-a și primit, pe loc. Creștina avea în minte îndemnul de a-i da și cămașa celui care ne cere haina[3], însă mai degrabă a încurajat viclenia cerșetoarei, care, departe de a fi recunoscătoare pentru ajutor, i-a speculat dărnicia creștină. Mântuitorul nu ne spune să cerem și cămașa celui ce ne oferă o haină.

Un alt îndemn creștin este: „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18). În legătură cu aceasta, am luat cunoștinţă de cazuri în care buni creștini au renunţat la a-și cere dreptul lor în instanţă, au suportat pagube din partea vecinilor etc. Sunt cazuri în care, într-adevăr, ei și-au șlefuit un caracter frumos, răbdător, iertător. Însă, dacă pentru presupusa pace cu oamenii, au prejudiciat dreptul altora în instituţii, i-au lipsit pe propriii copii de o moștenire fără să-i întrebe, au ignorat regulamente pentru a nu-și supăra colegii, atunci au aplicat greșit sfatul creștin.

Tot aici, la „malpraxis” creștin, cred că se încadrează reacţia profesorului despre care am amintit la început, aceea de a aplica la scară societală și pe plan juridic iertarea creștinească, aceea care este individuală, în forul interior al conștiinţei și luându-L pe Dumnezeu ca Judecător, faţă de aproapele care ţi-a greșit ţie și numai ţie, într-un conflict interpersonal. Ce cădere avem de a ierta creștinește reprezentanţi ai unor instituţii, autorităţi laice, când acestea se supun doar rigorilor legii și acţionează asupra multora, în masă?

Lista de cazuri de „malpraxis” creștin poate fi continuată de fiecare dintre noi. Problema este: Ce am putea face pentru ca semenii noștri să înţeleagă corect și să folosească morala creștină în mod constructiv și benefic în viaţa socială? Și cum am putea asimila organic, la scară socială, valori și principii democratice benefice, precum: binele comun, solidaritatea, responsabilitatea socială, activismul civic, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces corect etc.?

Educarea în spirit creștin

Ne aflăm într-un pericol real – acela ca morala colectivă să se degradeze serios în următoarele generaţii, dacă nici nu asimilăm principiile democratice de viaţă socială, nici nu resuscităm rudimentele moralei creștine presupus fondatoare pentru naţia noastră. Poate că este doar o chestiune de timp și de pondere a populaţiei „recalcitrante” la ambele ingrediente morale, până când totul să se înrăutăţească; adică morala majoritară degradată să determine și schimbarea legilor, a drepturilor și obligaţiilor cetăţenilor, într-un mod care să facă traiul cotidian un calvar. Această conjunctură socială se traduce, astăzi, în multe neajunsuri pe planul vieţii civice, până la punctul la care ne întrebăm dacă în România va mai putea funcţiona statul de drept.

În opinia mea, educarea civică a tinerilor trebuie să vină pe fondul educării lor în spiritul moralei colective cu rudimente creștine, la care încă aderăm. Iar, dacă această morală ar cuprinde o revigorare creștină, atunci poate că am avea șansa de a clădi în viitor o societate mai bună. Aderarea la orice principii laice democratice va fi doar mimată, în absenţa singurului sol roditor pe care ele pot să crească în conștiinţa colectivă: morala creștină autentică. Fără ea, ar fi ca și cum ne-ar lipsi „cei șapte ani de-acasă”, dar am învăţa schematic eticheta de la întrunirile diplomatice internaţionale. Cum se poate asuma benefic un principiu democratic, precum respectarea sferei private, dacă nu avem mai întâi principiul iubirii faţă de aproapele? Cum putem gândi asupra binelui comun, dacă nu avem în suflet principiul: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel” (Matei 7:12)? Cum putem gestiona responsabil resursele naturale ale ţării, dacă nu conștientizăm că sunt pericole de „prăpădire a pământului”? (vezi Apocalipsa 11:18)

Rolul hotărâtor în revigorarea creștină le revine familiei și bisericii, pentru că școala intervine mai târziu în educaţie, iar școala românească se află și ea în suferinţă. De pildă, este greu pentru omul de rând să înţeleagă abia în școală, sau direct în faţa urnei de vot, că are un drept la vot care contează și pentru el, și pentru întreaga comunitate în care trăiește. Îi este și mai greu să înţeleagă că spaţiul public (un parc, o stradă, o intersecţie etc.) este al tuturor, nu este al nimănui, ca atare trebuie respectat și îngrijit, ca oricine să se bucure de el. Chiar mai greu îi va fi să înţeleagă că statul acumulează și gestionează o bogăţie a tuturor și că furtul de la stat înseamnă furtul de la semeni, indirect. Iar, dacă va trebui să aleagă între a-și favoriza un apropiat la un concurs sau a respecta un regulament al imparţialităţii, va face apel la scuze din pseudoînţelepciunea populară: „O mână spală pe alta”, „E mai aproape cămașa decât haina”, „serviciu contra serviciu” etc.

De aceea cred că părinţii, bunicii, familia lărgită, dar și biserica și comunităţile din jurul bisericilor ar trebui să colaboreze mai îndeaproape, pentru a face din copiii lor buni creștini. Abia apoi copiii vor putea deveni și buni cetăţeni, asimilând, pe fondul creștin, comandamentele democratice laice, care să facă liberă și locuibilă ţara.

Ceea ce vreau să subliniez este că, fără a apela la rămășiţele moralei creștine comunitare, aceste valori noi și oarecum străine ale democraţiei nu vor prinde rădăcini în atitudinea și conduita noastră de masă. Însă, cu tactul specific unor părinţi care sunt și buni creștini, cu implicarea serioasă a preoţilor și a pastorilor în educarea copiilor și a tinerilor, aceste valori vor putea prinde contur. Binele comun va căpăta alura binelui comunităţii mai mici a bisericii ori a unei familii lărgite; responsabilitatea socială se va asemăna cu răspunderea pe care tinerii o capătă faţă de micile îndatoriri care li se dau în familie și în biserică, apoi și la școală; solidaritatea și spiritul civic se vor hrăni din întrajutorarea, din dragostea și grija creștină a membrilor unei familii și ai unei biserici, unii faţă de alţii. Am constatat direct, vizitând diverse biserici și comunităţile lor, că asemenea ambient creștin-civic funcţionează în mic, are efecte benefice în comunităţile locale. Oare nu s-ar putea extinde aceste practici și efectele lor bune la scara unei majorităţi, care să determine îmbunătăţirea de ansamblu? Poate că aici s-ar cere o mai bună cooperare între biserici și comunităţile lor, tocmai pe baza comună a moralei creștine, pe solul ei fertil, dincolo de diferenţierile confesionale.

Dacă ne dorim să fim mai buni cetăţeni, trebuie întâi să ne dorim să ne educăm copiii pentru a fi mai buni creștini. Omul moral este un construct, este în permanentă perfecţionare, nu este un dat iniţial, nu se copiază după alte tipare și nu se oprește într-o formă „convenabilă”, la un moment dat. Un bun creștin nu este doar un om moral, ci poate deveni și lumină pentru lumea în care trăiește, așa cum spunea Mântuitorul: „Voi sunteţi lumina lumii. (…) Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri (Matei 5:14,16).