Când prietenii te uită, dar străinii îţi dau o mână de ajutor, lumea pare, dintr-o dată, un pic mai frumoasă. Este experienţa pe care a trăit-o PJ Robins, tatăl unei fetiţe cu autism, atunci când o mulţime de străini au apărut rapid la petrecerea micuţei la care nu dorise nimeni să participe.

De ziua lui Remi, fetiţa lui de cinci ani, care suferă de autism, PJ a pus la cale o petrecere de neratat. La centrul de terapie prin joc Eden Play Centre, din Abertillery, rezervase câteva locuri pentru prietenii cu care Remi avea să împartă bunătăţi de mâncare, tortul și distracţia de ziua ei. În dimineaţa cu petrecerea, doi părinţi au dat mesaj că nu mai vin. Ceilalţi pur și simplu nu au mai apărut. Pus în faţa faptului împlinit, PJ a făcut un gest disperat: a postat pe un grup de Facebook o invitaţie deschisă oricui avea un copilaș de vârsta lui Remi și puţin timp la dispoziţie. „Nu așteptăm nimic, nici carduri de cadou, nici daruri. Petrecerea e complet achitată și avem o grămadă de mâncare. Vrem doar ca micuţa noastră să aibă cu cine sărbători. (…) Avem șapte locuri disponibile. Vă rog să ne ajutaţi.”

„Mi s-a rupt sufletul când Remi a întrebat-o pe mama ei unde îi sunt prietenii”, povestea PJ, amintindu-și cum stătea să plângă, în pragul petrecerii. La doar câteva minute după ce a postat mesajul, 14 copii s-au alăturat petrecerii, împreună cu părinţii lor, în timp ce tot atâţia au trecut pe la centru doar ca să lase cadouri pentru micuţă și să îi ureze „la mulţi ani”.

„Bunătatea vecinilor – oameni pe care nici nu îi cunosc – a fost absolut uimitoare”, spunea PJ. „A fost extrem de emoţionant și mi-a redat complet încrederea în oameni. Sunt mândru să spun că fac parte din comunitatea aceasta”, mărturisea tatăl în vârstă de 40 de ani.

Cât despre Remi, deși a fost ușor confuză la început, s-a obișnuit rapid cu noii ei prieteni. „Zâmbetul ei frumos când a venit tortul a făcut să merite totul” povestea PJ.

După petrecere, familia a primit mesaje de la alţi părinţi cu copilași cu autism, care se ofereau să îi ajute și să organizeze întâlniri de joacă între copiii lor.

Preţul emoţional

Povestea lui Remi emoţionează, fiindcă are un final fericit. Câte altele însă nu se încheie la fel? Cercetări pe perioade îndelungate de timp au demonstrat că atât copiii, cât și adolescenţii care suferă de diferite dizabilităţi ajung mai repede victima ironiilor sau a discriminării din partea altor copii decât colegii lor fără probleme. Sociologii au observat că, deși uneori și copiii cu dizabilităţi îi batjocoresc pe alţi copii, totuși dizabilitatea merge mână în mână cu calitatea de victimă a bullying-ului. De fapt, asocierea rămâne solidă chiar și după ce sunt eliminaţi alţi factori despre care se știe că sunt asociaţi cu fenomenul de bullying.

Mai ales atunci când dizabilitatea nu are un punct terminus, viaţa cu un handicap pe termen lung poate fi foarte solicitantă emoţional.

Desigur, nu toate dizabilităţile sunt la fel. Însă dacă luăm cazul tulburării de spectru autist, statisticile spun că 4 din 10 persoane care suferă de autism au și deficite intelectuale. (Specialiștii atrag atenţia că deseori se face o confuzie între invalidităţile de învăţare și deficitele de învăţare, cum este și dislexia, de exemplu. Spre deosebire de deficitele de învăţare însă, invalidităţile de învăţare presupun că intelectul este afectat.)

Cercetătorii, mai ales din domeniul psihiatriei, au observat că atât copii, cât și adolescenţii cu tulburări de învăţare se confruntă cu stresul sever (16,6% dintre ei), cu depresie severă (14,2%) și cu anxietate severă (23,8%). Știind că abilitatea care ar putea contribui la ameliorarea tuturor acestor provocări grele este rezilienţa, oamenii de știinţă au dorit să măsoare nivelul ei printre acești copii și au constatat că 75% dintre ei aveau un nivel scăzut de rezilienţă.

Dar ce este acestă rezilienţă?

Cuvântul „resilience” s-ar traduce mai bine, în limba română, prin „revenire” sau „recul”, însă termenul a căpătat deja popularitate în română în forma lui calciată din engleză. Rezilienţa, așadar, este efectul de „hopa-Mitică”, este procesul prin care ne readaptăm la realitate după un eșec, după o traumă sau după o pierdere, este modalitatea prin care facem faţă cu bine vicisitudinilor, sau surselor semnificative de stres din viaţa noastră (relaţii disfuncţionale, probleme de sănătate, probleme la locul de muncă sau probleme cu banii). Accentul se pune pe cuvântul „proces”, fiindcă deși a existat la un moment dat suspiciunea că rezilienţa ar fi o trăsătură de personalitate, în ultima vreme oamenii de știinţă au ajuns tot mai des la concluzia că rezilienţa este un mecanism de răspuns care se învaţă și, deci, poate fi cultivat. Nu e nevoie să fie înnăscut.

Potrivit Asociaţiei Americane de Psihologie, o persoană rezilientă nu este una care, atunci când trece prin probleme, nu simte durere sufletească. Din contră, rezilienţa implică un nivel considerabil de tulburare emoţională. O persoană rezilientă este cea care și-a dezvoltat comportamente (gânduri și acţiuni) care o ajută să își recapete echilibrul după șocul iniţial al unui dezechilibru.

Una dintre cele mai timpurii cercetări serioase pe tema rezilienţei îi aparţine psihologului specializat în dezvoltarea comportamentului Emmy E. Werner. Aceasta a condus un studiu longitudinal, întins pe o durată de 40 de ani urmărind evoluţia a 698 de copii, mai exact toţi copiii născuţi pe insula hawaiană Kauai în anul 1955. Studiul a urmărit să verifice dacă este adevărat că majoritatea copiilor expuși la medii nocive (familii instabile, mamă bolnavă psihic) ajung să aibă mai multe ciocniri cu legea, și experimentează mai multe probleme de sănătate psihică și fizică, iar ulterior au probleme în familiile pe care le formează ei înșiși, în comparaţie cu copiii care nu au fost expuși la factorii nocivi.

Werner a confirmat ipoteza, dar a mai descoperit ceva pe lângă: o treime dintre copiii expuși riscului de a dezvolta ulterior probleme nu ajung să le dezvolte, ci mai degrabă manifestă rezilienţă și ajung adulţi competenţi, încrezători și implicaţi, în ciuda trecutului lor problematic. Așa că Werner a mers mai departe pe fir pentru a afla care sunt factorii protectori care îi ajută pe acești copii. Concluziile ei i-au adus numeroase premii naţionale și internaţionale. Contează, spunea ea, ca cel mic să aibă o legătură strânsă cu o persoană care să aibă grijă de el (o mătușă, o doică, un învăţător) și să se implice într-o biserică sau într-un grup comunitar.

Aliaţii care ne protejează

Concluziile lui Werner au fost ulterior întărite de numeroase alte studii care au arătat că principalul factor de dezvoltare a rezilienţei este posibilitatea de a conta pe cineva din familie sau din afara ei, o persoană căreia să îi pese și care să aibă grijă de copil. În cadrul acestui tip de relaţii copiii învaţă să aib încredere, să iubească, observă modele pozitive și sunt încurajaţi să persevereze.

Dacă s-ar face un top cinci al celor mai importanţi factori de cultivare a rezilienţei, el ar cuprinde, potrivit APA: capacitatea de a face planuri realiste și de a face pași în direcţia împlinirii acestor planuri; o viziune pozitivă asupra propriei persoane și încredere în punctele forte și în abilităţile personale; abilităţile de comunicare și de rezolvare a problemelor; capacitatea de a gestiona sentimente și impulsuri puternice.

Asociaţia Americană de Psihologie a alcătuit și o strategie bazată pe câţiva pași distincţi pe care îi putem urma pentru a ne dezvolta rezilienţa, sau pentru a o încuraja în ceilalţi.

Să realizăm conexiuni. Relaţiile bune cu membrii apropiaţi ai familiei, cu prietenii sau alţi oameni din proximitate sunt importante. Rezilienţa se întărește atunci când acceptăm ajutorul și sprijinul celor cărora le pasă de noi. Activarea în grupuri civice, organizaţii religioase sau alte grupuri locale este un sprijin atât pentru cel implicat, cât și pentru cei pe care îi ajută el.

Să evităm să vedem crizele ca fiind probleme insurmontabile. Nu putem schimba faptul că se întâmplă evenimente extrem de stresante, dar putem schimba modul în care interpretăm și răspundem la aceste evenimente. Să încercăm să privim dincolo de prezent, spre moduri în care circumstanţele s-ar putea îmbunătăţi sau spre orice modalitate subtilă care ne-ar putea ajuta să ne simţim întrucâtva mai bine, chiar în timp ce ne confruntăm cu situaţii dificile.

Să acceptăm că schimbarea este o parte a vieţii. Anumite obiective nu vor mai putea fi atinse ca urmare a situaţiilor adverse. Acceptarea circumstanţelor care nu pot fi schimbate ne poate ajuta să ne concentrăm asupra circumstanţelor pe care le putem schimba.

Să ne concentrăm pe obiectivele noastre. Să dezvoltăm câteva obiective realiste și, apoi, să facem regulat pași spre a le atinge. În loc să ne concentrăm pe sarcini care par de neconceput, să ne întrebăm: „Ce lucru știu că pot îndeplini astăzi, dintre acele lucruri care mă ajută să merg în direcţia în care vreau să merg?”

Să facem acţiuni decisive. Să luăm măsuri, atâta cât putem, asupra situaţiilor adverse, în loc să ne detașăm complet de probleme și stresuri sperând că așa vor dispărea.

Să căutăm oportunităţi de auto-cunoaștere. De multe ori, lecţiile pe care le învăţăm despre noi și dezvoltarea noastră personală apar ca urmare a luptei cu pierderea. Multe persoane care au trecut prin greutăţi sau chiar prin tragedii personale, au reușit să dezvolte relaţii mai profunde cu cei din jur și să aibă un simţământ de putere chiar în mijlocul vulnerabilităţii, un sentiment sporit al valorii de sine, o spiritualitate mai dezvoltată și o apreciere crescută pentru viaţă.

Să ne alimentăm o perspectivă pozitivă faţă de propria persoană. Dezvoltarea încrederii în abilităţile noastre de a rezolva problemele și încrederea în instinctele noastre ajută la construirea rezilienţei. Credinţa ne poate ajuta să ne păstrăm o perspectivă plină de speranţă asupra vieţii chiar și atunci când pare mai greu să întreţinem o imagine de sine pozitivă. Atunci când realizăm că identitatea noastră este un dar de la Dumnezeu, imperfecţiunile de care ne ciocnim nu sunt condamnări definitive ci, doar atât: imperfecţiuni.

Să avem grijă de noi înșine. Să acordăm atenţie propriilor nevoi și sentimente. Să ne implicăm în activităţi care ne plac și care ne recreează. Să facem sport regular. Grija faţă de propria persoană ne ajută să ne păstrăm sănătatea psihică și fizică și astfel ne ajută să facem faţă situaţiilor care ne solicită rezilienţa.

Sigur că această listă nu este exhaustivă. Diferite alte strategii ne pot ajuta să ţinem piept dificultăţilor cu care ne confruntăm. Este însă foarte important să reţinem că rezilienţa, în măsura în care o considerăm o resursă, poate fi cumulată în timpuri liniștite. Relaţiile acelea sănătoase, pe care să ne putem baza pe vreme rea, nu apar din senin. Ele pot fi cultivate oricând, dar cel mai ușor este să le cultivăm atunci când ne e bine. Abilităţile de comunicare ni le educăm cel mai eficient atunci când nu suntem sub o presiune anume, ca atunci când trecem prin probleme. Capacitatea de a planifica și de a ne cadenţa drumul spre obiective în pași realiști nu este nici ea înnăscută, ci trebuie învăţată.

Nu avem niciun motiv să ne amânăm auto-educarea până apare momentul de criză. Și, cu atât mai mult cu cât astăzi suntem asaltaţi de pseudo-surse de învăţare, e bine ca autoinstruirea să înceapă și să se desfășoare cât avem răbdarea și timpul să ne verificăm bine sursele și să alegem să învăţăm lucruri cu adevărat valoroase, chiar dacă acestea nu se găsesc, cel mai probabil, foarte ușor.