România, ţara unde victimele strigă în șoaptă

semneletimpului.ro

„După ce tata a predat ștafeta de a ne lovi, au preluat fraţii mei modelul patern. (…) După asta, au preluat bărbaţii noștri şi ne-au bătut ei. Asta era normalitatea noastră.”

Povestea Alinei Ursu pare ireală. Și aceasta, pentru că femeia a reușit să evadeze dintr-un decor în care a cunoscut toate feţele hidoase ale violenţei, depășindu-și limitele și trecând de la rolul de victimă la cel de model și de protector al victimelor.

Alina nu s-a măritat din dragoste, ci pentru a se desprinde de mediul ei familial, unde bătaia era pivotul central al interacţiunilor dintre tată și fiice, dar și al celor dintre cei șase fraţi și surorile lor. Pentru a-și crește copiii, a cerșit pe stradă, acasă, dar și în Polonia, întreţinându-și familia, în timp ce soţul alcoolic era fie absent, fie de o violenţă extremă. A fost vândută unui traficant la scurtă vreme după nașterea celui de-al doilea copil, pentru 7.100 de mărci, pe care i-a încasat soţul ei. După ce a reușit să revină în ţară, femeia s-a întors la singurul loc pe care îl numea acasă și a încercat să lipească cioburile vieţii ei risipite. S-a angajat ca măturătoare de străzi și, după ce și-a privit moartea de la mică distanţă în timpul unui conflict cu soţul ei, Alina și-a luat copiii și l-a părăsit.

După divorţ, fostul soţ a devenit umbra ei. Aproape a reușit să o sugrume într-o seară, la noua ei locuinţă, și a urmărit-o aproape zilnic, pe porţiunea pustie a drumului spre serviciu. Poliţia n-a putut să o ajute în tot acest coșmar. Crezi că ești VIP, să îţi punem gardă de corp?”[1] povestește Alina că i se răspundea atunci când suna să reclame că este ameninţată constant cu moartea.

Când sora ei a chemat-o în Brașov, i s-a întins pentru prima dată o mână, iar Alina s-a prins cu toată puterea ei de această șansă. Și-a găsit un job de mediator social, lucrând în paralel ca femeie de serviciu și vânzând pâine de casă. A devenit studentă la 40 de ani.

Șapte ani mai târziu, Alina este o profesoară dedicată și fondatoarea unei asociaţii care sprijină victimele violenţei domestice. „Aș fi vrut să trăiască mama în ziua în care eu am devenit licenţiată, să trăiască tata în ziua în care eu am apărut pe scena TEDex (…), să vadă că acel cal de pripas pe care nu mai paria nimeni este un cal de cursă lungă”, își încheie Alina povestea, menită să le insufle curaj celor care s-au resemnat cu statutul de victimă.

Portretul României violente, în tușa statisticii

Violenţa domestică reprezintă doar una dintre formele de violenţă cu care se confruntă femeile. Potrivit Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenţei asupra femeilor și a violenţei domestice, violenţa asupra femeilor se referă la „toate actele de violenţă bazate pe gen care au ca rezultat sau sunt susceptibile să genereze prejudicii fizice, sexuale, psihologice sau economice sau suferinţă femeilor, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertate, indiferent dacă au loc în viaţa publică sau în viaţa privată”[2].

La nivel european, o femeie din 10 a suferit o formă de violenţă sexuală, potrivit unui studiu[3] de anvergură al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, publicat în 2014. Potrivit acestui studiu, incidentele grave de violenţă au fost raportate poliţiei de numai 14% dintre femeile agresate în familie și de doar 13% dintre cele agresate de altcineva decât partenerul de viaţă. Potrivit aceleiași surse, 24% dintre femeile din România au suferit un tratament violent din partea partenerului, iar 14% au fost agresate de o altă persoană decât partenerul.

În România, lipsa informării cu privire la serviciile accesibile victimelor se suprapune neîncrederii în autorităţi și în mecanismele legale de protecţie împotriva violenţei: în timp ce 77% dintre românce cred că violenţa asupra femeilor este răspândită și foarte răspândită, 74% nu cunosc niciun serviciu de suport pentru victime. De asemenea, numai 17% dintre femei au apelat la poliţie după un incident sever de violenţă și 1%, la serviciile sociale, comparativ cu media europeană, de 33%.[4]

În primele 6 luni ale anului 2019 s-au înregistrat 946 de infracţiuni de viol și 19.851 de cazuri de violenţă domestică, a precizat Inspectoratul General al Poliţiei Române, într-un răspuns pentru Mediafax.

România este și cel mai mare furnizor de carne vie din Uniunea Europeană, potrivit unui raport[5] al Comisiei Europene publicat în 2018. Aproape trei sferturi (74%) dintre victimele traficului de persoane din Uniunea Europeană (și care provin, la rândul lor, din UE) sunt de origine română, iar mai mult de jumătate dintre acestea sunt recrutate pentru exploatare sexuală. „Orice persoană pe care o vedem pe stradă poate fi o victimă”, subliniază șeful Brigăzii Centrale de Combatere a Traficului de Fiinţe Umane din Spania, José Ángel González, care declară că traficul de persoane este o afacere de peste două miliarde de dolari pe zi în Europa, cele mai frecvente victime fiind de origine nigeriană, română, venezueleană și columbiană.[6]

În mentalitatea multora dintre cei care compun societatea românească, însă, faptul că orice femeie ar putea deveni victimă e greu de digerat, pentru că avem de-a face cu un amestec de misoginism și mentalitate conservatoare, care, în esenţă, susţine că orice victimă are partea ei de vină – atunci când nu e responsabilă pe de-a-ntregul de ceea ce i se întâmplă.

Ghid de traumatizat a doua oară victimele

„E responsabilitatea noastră ca societate să evoluăm spre o cultură care apreciază consimţământul reciproc și respectă limitele. Iar aceasta li se aplică tuturor oamenilor, pentru că orice agresiune sexuală e greșită – indiferent unde a avut loc și cine a comis-o”, conchid jurnalistele Stefanie Lohaus și Anne Wizorek, la finalul unui articol care vorbește despre violenţa sexuală din comunitatea germană.

După cazul de la Caracal, tot mai multe voci (preponderent feminine) au susţinut în spaţiul online faptul că există o adevărată cultură a violului în România. Dar din șirul comentariilor asupra dispariţiei Alexandrei Măceșanu nu au lipsit (și nu doar în spaţiul online) nici enunţurile moralizatoare despre responsabilitatea victimei de a ocoli orice potenţial pericol sau verdictele despre moralitatea îndoielnică a fetelor răpite și/sau traficate. De asemenea, recent, prodecanul Facultăţii Ortodoxe de Teologie a susţinut că, în cazul violului care se soldează cu graviditate, poate fi „vorba de un viol la care ai consimţit și care ţi-a plăcut să se repete”.

Incidentele amintite sunt edificatoare asupra nonșalanţei cu care sunt privite comportamentele deviante, dar și asupra educaţiei precare cu privire la trauma pe care o presupune violul. De fapt, ele par a contrazice optimismul celor care au sperat, în 2014, că solidarizarea unei întregi comunităţi cu faptele unui grup de violatori dintr-o localitate vasluiană reprezintă un derapaj nereprezentativ pentru România în întregul ei. „O cultură a violului ni se dezvăluie în zilele noastre într-o micro-comunitate care legitimează ceva lipsit de legitimitate”, scria jurnalista Oana Băluţă, consternată de susţinerea arătată violatorilor, consideraţi victime ale unei greșeli de tinereţe, în timp ce victima reală a fost denigrată și hărţuită.

Eurobarometrul special asupra violenţei de gen[7], realizat în 2016, a arătat că toleranţa faţă de violenţa sexuală nu e, nici pe departe, apanajul comunităţilor din satele izolate ale ţării. Potrivit studiului, 55% dintre români cred că violul este justificat în anumite circumstanţe, plasându-ne în fruntea unui rușinos clasament european, cu un procent al cetăţenilor care disculpă violul aproape dublu faţă de media din UE. Nu poate fi de mirare, așadar, nici faptul că aproape o treime dintre români sunt încredinţaţi că „femeile sunt bătute și din vina lor” sau că un român din 13 crede că „femeia este proprietatea bărbatului”, după cum a dezvăluit un sondaj realizat de Inscop Research în 2013.

Dura lex, sed lex?

În ţara în care o femeie este lovită la fiecare 30 de secunde, iar un viol are loc la patru ore[8] (cifrele ar trebui multiplicate de mai multe ori, având în vedere că foarte puţine dintre violuri sunt raportate), legile cu privire la violenţă s-au modificat cu o lentoare incredibilă, iar aplicarea instrumentelor legale se dovedește, nu de puţine ori, deficitară.

În cazul violenţei domestice, ordinul de restricţie reprezintă una dintre pârghiile de protejare a victimei. În România, acest ordin are o întreagă odisee, fiind adoptat anevoios, iniţial cu prevederi care protejau mai mult teoretic victima. Pe 18 iunie 2018, modificările legislative care pedepsesc violenţa în familie au permis eliberarea de către poliţiști a ordinului de restricţie temporar, cu efecte imediate. Este o măsură foarte bună, potrivit activiștilor, doar că modul de implementare este adesea defectuos într-un sistem fără resurse și cu numeroase breșe – de la procurori ce audiază victimele deja temătoare să depună plângeri (deși legea ordinului de protecţie este civilă, nu penală) la lipsa unui sistem electronic de monitorizare a agresorilor.[9]

Victimele violenţei domestice sau ale violului sunt privite cu reticenţă și uneori umilite și culpabilizate atunci când depun plângere împotriva agresorului, iar aceasta în condiţiile în care, oricum, aceste agresiuni sunt raportate în foarte mică măsură. Șirul celor admonestaţi atunci când au apelat la ajutorul autorităţilor este prea lung pentru a fi pomenit, iar mărturiile numeroase despre această realitate confirmă că aceste cazuri nu sunt nici pe departe excepţia.

Tatăl Alexandrei Măceșanu susţine că ar fi fost ameninţat de șeful poliţiei că va plăti toate percheziţiile, dacă se verifică ipoteza că fata ar fi plecat cu vreun Făt Frumos. Aceeași reacţie ar fi avut-o poliţiștii și la dispariţia Luizei Melencu, pe care părinţii spun că n-a căutat-o nimeni, oamenii legii fiind convinși că, la vârsta majoratului, o fată dispărută e, mai mult decât probabil, plecată în lume cu un băiat după care i s-au aprins călcâiele.

„Sunt minoră și niște chinezi mă obligă să mă prostituez!” a fost mesajul disperat al unei fete din reţeaua de fete traficate în cazul „Shanghai”, transmis unui poliţist pe stradă în 2005, într-un moment de neatenţie al celui care o supraveghea. Deși fata a reușit să comunice inclusiv adresa la care era obligată să-și primească clienţii, poliţiștii nu au descins niciodată acolo. O altă adolescentă din același grup a reușit să trimită un SMS mamei sale, cu adresa la care era sechestrată. De data aceasta, poliţiștii au ajuns la apartamentul indicat, dar au făcut cale întoarsă, fără să mai intre, după ce traficantul a telefonat unui oficial care proteja reţeaua. Detaliile acestui caz au fost dezvăluite de o echipă de jurnaliști, care au scos la iveală informaţii despre mai mulţi ofiţeri și magistraţi implicaţi într-o reţea de prostituţie cu minore și trafic de persoane. În dosarul „Shanghai”, magistraţii au motivat disjungerea cazului și nevoia de a-i cerceta pe „funcţionarii corupţi ai statului”, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. În schimb, unul dintre ofiţerii care ar fi sprijinit traficanţii de minore le-a intentat proces jurnaliștilor, presa câștigând primul proces cu acesta.

Măsuri de protejare a victimei

La un prim contact cu datele despre violenţa asupra femeilor, situaţia din România pare să fi ajuns, în multe privinţe, într-o fundătură. În ciuda deficienţelor și eșecurilor sistemului de a proteja victimele, există și progrese de care se bucură atât victimele, cât și organizaţiile care au militat ani de-a rândul pentru măsuri mai robuste de protecţie.

Existenţa ordinului de protecţie se datorează presiunii constante a organizaţiilor civice, iar actualizarea lui repetată a dus la o formă foarte eficientă a acestuia, susţine jurnalista Oana Sandu, citând părerile experţilor, care adaugă însă că aplicarea lui lasă încă de dorit și că introducerea brăţărilor electronice de monitorizare a agresorilor este esenţială pentru a salva vieţi.

Există unele schimbări și în sistem, mai ales la poliţiștii care înţeleg mai bine dinamica dintre victimă și agresor și apelează la organizaţiile care ar putea oferi adăpost și ajutor juridic victimelor, spune Giulia Crișan, avocată la Asociaţia Anais.17

Finanţarea este singura soluţie de ieșire din labirintul violenţei în care sunt prinse multe femei din ţară, punctează Laura Albu, președinta Centrului de Mediere și Securitate Comunitară. Este nevoie de resurse pentru mai multe adăposturi, pentru specialiști care să acorde servicii juridice și psihologice victimelor și agresorilor, dar și pentru educarea și informarea populaţiei cu privire la dimensiunile și consecinţele abuzului.

Experienţa ţărilor care gestionează cu succes violenţa poate fi un model din care să învăţăm.

În Spania, există încă din 2004 instanţe specializate pe violenţa în familie, care lucrează atât în civil, cât și în penal. Norvegia protejează femeile abuzate printr-un articol de lege penală care interzice apropierea agresorului, iar adăposturile pentru victime sunt finanţate de autorităţile locale. De asemenea, există ONG-uri care organizează cursuri de management al furiei și gestionează o linie telefonică de ajutor pentru victime și agresori.

În Marea Britanie, unde atitudinea populaţiei faţă de viol era destul de ambiguă în anii ’70, iar pedepsele pentru viol mai degrabă blânde, victimele au luptat pentru schimbare, iar relatările presei au trezit în cele din urmă conștiinţa publică, scrie jurnalista Jelena Kulizadan, într-o analiză amplă a violului din zona balcanică.[10] „Femeile au început să vorbească și să spună: «Nu vrem să mergem la poliţie, unde să fim acuzate că minţim. Nu vrem să fim examinate în camere murdare din spitale insalubre. Vrem să mergem undeva unde să fim îngrijite»[11], explică Debbie Hewlett, managerul The Bridge, unul dintre zecile de centre finanţate de stat, unde victimele primesc tot ce au nevoie, de la haine și periuţă de dinţi la examinare medicală și consiliere. The Bridge păstrează probele criminalistice până la șapte ani, pentru situaţia în care o victimă care nu a reclamat violul se decide pentru acţiunea în instanţă. De asemenea, în Marea Britanie, victimele beneficiază de serviciile departamentelor de poliţie specializate pe violenţa sexuală, iar de cazurile de viol se ocupă avocaţi și judecători specializaţi.

În timp ce, în miezul scandalului provocat de crimele de la Caracal, instituţiile își pasează una alteia vina, începem să descoperim, cu nejustificată naivitate, că locuim într-o „Românie a groazei”. De fapt, dacă am fi deschis larg ochii, am fi știut unde suntem măcar din sondajele care ne-au avertizat că un român din cinci își dorește ca violul să nu mai fie infracţiune, iar unul din 12 crede că bătaia în familie e ruptă din rai.

Între raiul violenţei domestice și groaza de a trăi între graniţele unei ţări în care siguranţa a devenit lozinca tocită a discursurilor cu tentă electorală, nu mai există decât calea construirii normalităţii, în care violenţa de orice fel să fie condamnată. Iar primul pas se face cu descătușarea cuvântului.

Dacă în povestea lui Andersen, micuţa sirenă a dobândit picioare doar cu preţul pierderii vocii, în societatea de astăzi e nevoie să amplificăm volumul fiecărei șoapte care povestește despre abuz, tocmai pentru ca România să se ridice, odată cu victimele ei îngenuncheate, dar nu pe aceleași picioare, plămădite din lutul indiferenţei.

 

Footnotes
[1]„Iulia Marin, David Muntean, «Învingătoarele. Poveștile femeilor care și-au luat viaţa înapoi», recorder, 31 iulie 2018, https://recorder.ro/invingatoarele/”.
[2]„Details of Treaty No.210: Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence”, Consiliul European, https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/210.”
[3]„«Violenţa împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE», Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, 2014, https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra-2014-vaw-survey-at-a-glance-oct14_ro.pdf. ”.
[4]„idem”.
[5]„«Data collection on trafficking 2018 in human beings in the EU», Comisia Europeană, 2018, https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-do/policies/european-agenda-security/20181204_data-collection-study.pdf?fbclid=IwAR0Hw_ndAML5cV1X_IdmIwD9lOyKmqqqTbAyHRuFdE0x9A8_aoKyvsrAVJc ”.
[6]„Carlos Polanco, «La trata de personas, un negocio de cinco millones al día que ocurre „delante de nuestras narices”», El Mundo, 7 aug. 2019, https://www.elmundo.es/espana/2019/08/07/5d4aaf87fc6c83417f8b4686.html ”.
[7]„«Gender-based Violence», Comisia Europeană, 2016, https://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/Survey/getSurveyDetail/instruments/SPECIAL/yearFrom/1974/yearTo/2016/surveyKy/2115.”
[8]„Potrivit unui proiect legislativ de înăsprire a pedepselor pentru viol, care preia date ale Poliţiei Române: https://legestart.ro/proiect-pedepse-mai-mari-pentru-violuri-si-agresiuni-sexuale-pana-la-inchisoare-pe-viata/.”
[9]„Oana Sandu, «Soluţii împotriva violenţei: ordinul de protecţie», Dor, 16 mar. 2019, https://www.dor.ro/solutii-impotriva-violentei-ordinul-de-protectie/. ”.
[10]„Jelena Kulizadan, «Justitie de mantuiala pentru victimele violurilor din Balcani», BalkanInsight, 8 nov. 2011, https://balkaninsight.com/2011/11/08/justitie-dura-pentru-victimele-violurilor-din-balcani/?lang=ro.”
[11]„idem”.

„Iulia Marin, David Muntean, «Învingătoarele. Poveștile femeilor care și-au luat viaţa înapoi», recorder, 31 iulie 2018, https://recorder.ro/invingatoarele/”.
„Details of Treaty No.210: Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence”, Consiliul European, https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/210.”
„«Violenţa împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE», Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, 2014, https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra-2014-vaw-survey-at-a-glance-oct14_ro.pdf. ”.
„idem”.
„Carlos Polanco, «La trata de personas, un negocio de cinco millones al día que ocurre „delante de nuestras narices”», El Mundo, 7 aug. 2019, https://www.elmundo.es/espana/2019/08/07/5d4aaf87fc6c83417f8b4686.html ”.
„Potrivit unui proiect legislativ de înăsprire a pedepselor pentru viol, care preia date ale Poliţiei Române: https://legestart.ro/proiect-pedepse-mai-mari-pentru-violuri-si-agresiuni-sexuale-pana-la-inchisoare-pe-viata/.”
„Oana Sandu, «Soluţii împotriva violenţei: ordinul de protecţie», Dor, 16 mar. 2019, https://www.dor.ro/solutii-impotriva-violentei-ordinul-de-protectie/. ”.
„Jelena Kulizadan, «Justitie de mantuiala pentru victimele violurilor din Balcani», BalkanInsight, 8 nov. 2011, https://balkaninsight.com/2011/11/08/justitie-dura-pentru-victimele-violurilor-din-balcani/?lang=ro.”
Leave a CommentSubmit