Într-o cultură în care sexul are multe valenţe, dar și-a pierdut dimensiunea sacră, mișcarea purităţii a încercat să convingă tinerii să se întoarcă la idealul biblic cu privire la relaţiile sexuale. Era destul de firesc să întâmpine rezistenţă din partea societăţii, în care nu se stinseseră bine ecourile celebrării revoluţiei sexuale, dar palma cea mai grea a primit-o din interior, de la unii dintre tinerii care au aderat la principiile ei.

Iniţiată în anii ’90, mișcarea a fost un răspuns al mediului evanghelic la revoluţia sexuală din 1960-1980, dar și o reacţie determinată de teama protestantă faţă de declinul naţional al familiei americane, scrie Sara Moslener, profesor la Universitatea Centrală din Michigan.

Atunci când a lansat programele proabstinenţă, inclusiv True Love Waits (TLW), Convenţia Baptistă Sudică a crezut că bazele unei Americi creștine ar putea fi reconstruite invitând tinerii la puritate sexuală, notează Moeslener, subliniind impactul puternic al mișcării: de la 200.000 de adepţi în 1994, la câteva milioane în următorii ani. Despre formele în care a fost promovată cultura purităţii și despre impactul ei a scris și Alina Kartman în articolul Ciocnirea culturilor sexuale.

Angajamentele de puritate au ajutat unii tineri să răzbească prin hăţișul tentaţiilor sexuale, dar mulţi fie și-au încălcat promisiunea, fie au încercat să o respecte cât mai tehnic cu putinţă, ocolind miezul moral al problemei.

Când dragostea (nu) mai are răbdare

„Încredinţat că dragostea adevărată așteaptă, fac un legământ faţă de Dumnezeu, faţă de mine, faţă de familia, prietenii mei, viitorul meu partener și viitorii mei copii ca să fiu abstinent sexual până în ziua în care voi intra într-o relaţie biblică de căsătorie” – acesta era textul angajamentului pe care milioane de tineri și l-au asumat în cadrul programului True Love Waits.

Un angajament pe care mulţi l-au și abandonat de altfel, așa cum este cazul cântăreţului și actorului american Joe Jonas, care a părăsit biserica în care fusese crescut la vârsta de 14 ani. Jonas include legământul castităţii într-un șir de concesii pe care le-a făcut de dragul părinţilor sau membrilor bisericii căreia aparţinea. O vreme a purtat chiar și un inel de puritate, dar întreaga chestiune a început să-l deranjeze atunci când formaţia sa a devenit cunoscută, iar oamenii au început să îl privească prin prisma legământului său de castitate. Uneori a primit mulţumiri de la tineri care i-au mărturisit că exemplul lui îi motivează să își păstreze castitatea premaritală, numai că Jones și-a dat seama că promisiunea sa avea un termen de valabilitate restrâns doar la perioada în care a făcut „ce credea că este mai bine” pentru a-și mulţumi părinţii și biserica.

Potrivit unui studiu din 2003, 6 din 10 studenţi care au făcut o promisiune de castitate și-au încălcat-o, iar 50% dintre aceștia recunoșteau că practicaseră sexul oral.

Un studiu din 2002 a arătat că 75% dintre americanii sub 20 de ani întreţinuseră relaţii sexuale premaritale, iar 81% dintre cei abstinenţi la 20 de ani se angajaseră în relaţii intime premaritale până la vârsta de 44 de ani. Dintre femeile care împliniseră 15 ani în intervalul 1964-1993, cel puţin 91% se angajaseră în sex premarital înainte de vârsta de 30 de ani, iar studiul concluziona că aproape toţi americanii sunt activi sexual înainte de căsătorie.

Numai 1 din 30 de americani rămâne abstinent sexual până când ajunge la altar, iar în grupurile foarte religioase, 1 din 20 respectă acest angajament.

Cifrele pot părea mici, dar trebuie privite în contextul unei culturi care este mai degrabă ostilă castităţii. Criticii mișcării au folosit însă aceste studii pentru a subliniaeficacitatea redusă a angajamentelor de castitate, iar noile dezvăluiri despre abuzurile sexuale au dat apă la moara celor care spun că, de fapt, această cultură a jucat un rol în interpretarea abuzivă a normelor legate de gen, încurajând sau tolerând abuzul asupra femeilor.

Cum se așază lianele abuzului pe trunchiul mesajelor purităţii

Cultura purităţii a acţionat ca un zid de protecţie, format din cărămizile așteptărilor morale înalte, destinat să delimiteze lumea seculară, cu pericolele ei sexuale, de mediul securizant al bisericii (evanghelic, dar nu numai), scrie Moslener.

În realitate însă, susţine profesorul, acest perimetru n-a fost lipsit de umbrele sale, cea mai persistentă dintre ele fiind devalorizarea femeilor.

Moslener studiază cazul lui Paige Patterson, unul dintre liderii proeminenţi ai Convenţiei Baptiste de Sud, fost președinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-vestic din orașul Fort Worth, Texas.

Concediat anul trecut, în ciuda susţinerii foarte puternice de care se bucura în rândul congregaţiei sale, Patterson a devenit foarte controversat ca urmare a declaraţiilor sale cu privire la rolul și statutul femeii. Astfel, liderul religios a fost acuzat pentru o remarcă nepotrivită cu privire la corpul unei fete de 16 într-una din predicile sale sau pentru că a folosit exemplul biblic al lui Iosif și al nevestei lui Potifar pentru a condamna femei din mișcarea #Me too. De asemenea, într-una dintre prelegerile sale mai vechi, Patterson a povestit că a sfătuit o femeie din biserica lui să se întoarcă la soţul ei abuzator și să se roage pentru această problemă. Atunci când femeia a revenit la biserică având ochii învineţiţi, întrebându-l pe pastor dacă e fericit de turnura pe care o ia relaţia ei, Petterson s-a declarat „foarte fericit”, întrucât, după acest episod de violenţă, soţul s-a simţit suficient de vinovat încât să ia parte, pentru prima dată, la un serviciu de închinare al bisericii.

Megan Lively, fostă studentă la Seminarul Baptist, l-a acuzat pe Paige Petterson pentru că a convins-o să nu raporteze o agresiune sexuală poliţiei, ci mai degrabă să-l ierte pe agresor și susţine că 8 femei ar fi contactat-o pentru a-i povesti că Petterson le-a tratat în același mod plângerile legate de agresiunile suferite.

Ea povestește că, în întrevederea cu președintele seminarului, a fost tratată așa încât la final s-a simţit rușinată și vinovată și că Petterson a chestionat-o asupra violului folosind „întrebări pe care un pastor nu ar trebui să le pună vreodată unei femei”.

La întâlnirea anuală naţională din 2018, Convenţia Baptistă de Sud a adoptat două rezoluţii, una care solicită acceptarea femeilor cu daruri spirituale în poziţii de conducere în cadrul bisericii și alta care condamnă abuzul în toate formele sale și încurajează victimele să obţină protecţie și sprijin, contactând autorităţile.

În februarie 2019, J.D. Greear, președintele CBS,a recunoscut problema abuzurilor sexuale din biserici și a promis măsuri în bisericile pe care le păstorește, după ce jurnaliștii au scos la lumină sute de acuzaţii la adresa liderilor sau pastorilor CBS pe perioada ultimelor două decenii. Mai multe detalii prezintă Eliza Vlădescu în articolul Convenţia Baptistă de Sud ia primele măsuri în cazul abuzurilor sexuale.

Campania online despre hărţuirea sexuală #Me Too a avut corespondentul ei în sânul bisericilor evanghelice – la 10 ani după ce a fost abuzată de un lider de tineret din biserica ei, Emily Joy și-a făcut publică povestea, iar ca răspuns, mii de persoane și-au împărtășit experienţe similare. Această reacţie a determinat-o pe Joy și pe prietena ei Hannah Paasch să creeze mișcarea #Church Too.

Moslener caută fire de legătură între acest șir de abuzuri și cultura purităţii, susţinând că multe dintre victime au identificat în mișcarea pentru puritate sexuală un instrument de întărire a statutului secundar al femeii în cadrul bisericii și relaţiei maritale și de promovare a dublului standard moral.

Concluzia lui Moslener este că teologia purităţii a manipulat adesea o teologie nepotrivită și noţiuni învechite despre rolurile de conducere, subminând astfel temelia creștinismului autentic.

Mulţi dintre cei care condamnă mișcarea au părăsit deja bisericile din care făceau parte și au renegat idealul purităţii împreună cu metodele de promovare ale acestuia. În același timp, alţii, rămași fideli învăţăturii biblice și bisericii lor, au semnalat că totuși, ceva este profund greșit în modul în care biserica a ales să transmită un mesaj 100% biblic, uzând de tehnici nepotrivite sau atașându-i învăţături profund greșite.

Rușinea, ca pivot central al educaţiei sexuale

Linda Kay Klein, autoarea cărţii Pure: Inside the Evangelical Movement That Shamed a Generation of Young Women and How I Broke Free, a strâns timp de 12 ani mărturii ale prietenilor și cunoscuţilor implicaţi în mișcarea purităţii, descoperind că, în ciuda alegerilor diferite pe care le făcuseră în viaţă, femeile intervievate se luptau cu aceleași sentimente negative cu privire la sex. „În povestirile lor au revenit mereu aceleași teme. Am auzit despre rușine, frică, anxietate (…) Multe dintre persoanele intervievate mi-au spus că rușinea le-a creat probleme profunde în căsniciile lor, în special în dormitor”.

Deși Klein spune că nu poate extrapola concluziile cărţii sale la o audienţă mai largă (bărbaţi, persoane din afara comunităţii evanghelice sau biserici de culoare), ea crede că rușinea este pecetea invizibilă pe care o poartă multe dintre femeile crescute în această cultură. Rușinea este sentimentul că este ceva rău cu tine, spre deosebire de vină, care se referă la apăsarea de a fi făcut ceva nepotrivit, explică Klein.

Alunecarea în spirala vinovăţiei și rușinii devine o parte a identităţii unei femei care a fost învăţată că responsabilitatea pentru puritate aparţine aproape exclusiv fetelor, pentru că băieţii sunt construiţi să fie mai slabi din acest punct de vedere, și care a fost legată de un set de reguli foarte stricte cu privire la îmbrăcăminte sau întâlnirile romantice.

„Rușinea nu este sfială. Este un sentiment de a fi nevrednic, sau de a te simţi nevrednic în ochii altora, ceea ce ne face să ne deconectăm de noi înșine, de ceilalţi și – din ceea ce am văzut în interviurile mele – de Dumnezeu”, punctează Klein.

De fapt, atunci când rușinea devine un fir permanent în ţesătura identităţii, atât femeile care părăsesc biserica și învăţăturile ei, cât și cele care rămân în interiorul comunităţii, pot duce lupte sisifice pentru a face pace cu propriul corp și cu sexualitatea lor.

„Nu am vrut să mă gîndesc la corpul meu sau la propria mea sexualitate pentru că am fost învăţată că aceasta este o parte murdară a mea”, povestește Cait West, o profesoară de engleză din Gran Rapids, Michigan. Femeia a crescut într-o familie conservatoare, în care nicio întâlnire romantică nu era admisă și fiecare articol de îmbrăcăminte cumpărat trebuia mai întâi verificat de tatăl ei. Întrebările despre sex erau un subiect tabu în familie, iar West, care spune că și-a urât propriul corp în adolescenţă, mărturisește că, la vârsta la care are deja propria ei familie, se luptă încă să accepte partea sexuală a fiinţei ei. E un drum anevoios, pentru că, așa cum povestește femeia, atunci când ai fost învăţat să îţi privești corpul și sexualitatea ca pe un lucru păcătos , este greu să accepţi peste noapte că ele sunt daruri speciale, chiar dacă între timp ești deja căsătorit.

Despre formule magice și verdicte necruţătoare

Cazul lui Elizabeth Smart este un exemplu extrem al modului în care un mesaj biblic poate fi transmis în forme care să strivească persoanele care au devenit, chiar și fără vina lor, „impure”. Răpită la 14 ani, și violată pe parcursul mai multor luni de cel care a răpit-o, Smart a povestit că s-a simţit prea lipsită de valoare ca să încerce să scape. Se vedea murdară și era convinsă că nimeni nu ar mai fi dorit o fată ca ea, cu nimic mai presus decât o gumă mestecată și apoi aruncată, așa cum le explicase profesoara de religie că devine cineva care și-a pierdut puritatea sexuală.

Metafore la fel de nefericite pot fi întâlnite și astăzi, precum un măr deja mușcat sau la un ciorchine de strugure deposedat de boabele sale, pentru a descrie lipsa de valoare a celui care renunţă la castitate înainte de căsătorie. Este același mesaj al rușinii, prezentat sub diferite forme, în încercarea de a convinge tinerii să aștepte timpul potrivit pentru a-și folosi darul sexualităţii.

Rușinea și frica nu sunt instrumentele cele mai bune pentru a transmite un mesaj corect, spun cei care s-au înţepat în ghimpii cu care mișcarea de puritate a pavat uneori drumul spre puritate.

Nici mesajele care promit un viitor frumos celor care așteaptă înainte de a iniţia relaţii sexuale, viitor care să includă un partener minunat și o relaţie de cuplu grozavă, nu și-au atins ţinta fără a face și victime colaterale.

Unul dintre promotorii mișcării de puritate, Joshua Harris, autorul cărţii I Kissed Dating Goodby, vândute în milioane de exemplare, a revenit asupra mesajului cărţii, cerându-și scuze pentru modul în care mesajul său ar fi putut afecta vieţi și relaţii.

„Am lăsat impresia că exista o formulă pe care o poţi urma și dacă o respecţi, vei fi fericit, Dumnezeu te va binecuvânta și vei avea o viaţă sexuală grozavă și un mariaj la fel. Evident, lumea reală nu funcţionează în acest fel”, a declarat Harris.

Una dintre criticile aduse culturii purităţii de Christine Gardner, profesor de comunicare la Colegiul Wheaton, (în cartea ei, Making Chastity Sexy: The Rhetoric of Evangelical Abstinence Campaigns), este că sexul e folosit pentru a vinde abstinenţa. Această strategie nu face decât să ajusteze formele seculare la scopuri religioase și să programeze oamenii pentru așteptări nerealiste faţă de mariaj și chiar pentru divorţ, susţine Gardner.

„Când aveam 16 ani, am primit un inel de puritate, și la 25 de ani am renunţat la el”, povestește Grace Thornton, care a postat pe blogul său un mesaj devenit viral, intitulat „Nu mai aștept”. Thornton mărturisește că a fost unul dintre miile de tineri care au crezut că tot ce are de făcut este să se abţină de la relaţii sexuale premaritale pentru a avea un mariaj perfect. Numai că, atunci când partenerul visat a întâtziat să apară, și-a dat seama că așteptarea ei s-a concentrat pe dragostea romantică mai degrabă decât pe Dumnezeu. Thornton crede că mișcarea True Love Wait a ajuta-o să își dea seama cât de importantă este puritatea, dar că a avut nevoie să înţeleagă adevăratul scop al acestei alegeri. „Menţineţi puritatea datorită dragostei voastre pentru Dumnezeu și nu pentru ca să o schimbaţi într-o zi cu un dar diferit”, este sfatul ei.

Scopul final al abstinenţei nu este o viaţă mai bună sau evitarea riscurilor și neplăcerilor, ci una dedicată lui Isus Hristos, scrie Richard Ross, co-fondator al programului True Love Waits, subliniind că tinerii de astăzi par să înţeleagă mai bine acest lucru.

Readucând mesajul biblic pe șinele corecte

Erin Davis, care a postat pe blogul său un articol care încearcă să explice de ce cultura purităţii încă mai este necesară, militează pentru o teologie sexuală care să depășească perimtrul îngust al restricţiilor. Davis o citează pe Anne Maloney, care predă filosofia la Colegiul Sf. Ecaterina din St. Paul, unde are ocazia de a observa cum a afectat cultura hook-up tinerele femei. Întîlnirile sexuale ocazionale, frecvente într-o lume „care salută orice fel de comportament sexual, cu excepţia castităţii” fac ca în colegiul unde predă, cele mai frecvente medicamente prescrise de centrul de sănătate al campusului să fie pilulele contraceptive și antidepresivele.

Davis spune că este recunoscătoare culturii purităţii pentru că a conștientizat-o că abstinenţa poate fi o barieră de protecţie pe muchia abisului fizic și emoţional și militează pentru un discurs creștin în care concepte precum „virginitate”, „castitate” și „puritate” să fie foarte vizibile.

Nu puritatea în sine este problema, ci modul în care bisericile au transmis acest mesaj, susţine Jessica Gerhardt, absolventă de psihologie, care revizuiește o serie de meaje profund eronate pe un site catolic. Deși scopul ei este acela de a transmite adevărul, cultura purităţii recurge adesea la metode care pot fi ineficiente, în cel mai bun caz și abuzive spiritual și psihologic, în cel mai rău caz, susţine Gerhardt, care sugerează câteva posibile soluţii. În primul rând, mișcarea nu ar trebui să se concentreze pe tineri și pe efortul lor de a rămâne abstinenţi, ci pe Isus Hristos, sursa purităţii. Este nevoie și de o abordare holistică a subiectului și a persoanei, pentru că puritatea nu era doar o problemă de abţinere de la relaţii sexuale, subliniază autoarea. Tinerii au nevoie de transparenţă, de discuţii oneste și de instrumente care să-i ajute să ia cele mai bune soluţii. În final, avem nevoie să acordăm mai multă atenţie persoanei, decât faptei comise sau nu, asigurându-ne că aceasta înţelege frumuseţea planului lui Dumnezeu, care include ceea ce este mai bun pentru o persoană, dincolo de criteriile sau de normele culturale.

„A invita adolescenţii la o viaţă de sfinţenie sexuală și la puritate, dacă acest mesaj este în concordanţă cu Scriptura, este un lucru frumos”, notează Richard Ross, mărturisind că evaluat criticile care au fost aduce mișcării și s-a întrebat dacă aceasta „a rănit mai degrabă decât a binecuvântat generaţiile de tineri”. În final, mărturisind că suferă din pricina mesajelor distorsionate care au rănit tinerii și care i-au afectat la vârsta maturităţii, Ross spune că această durere nu-l poate face să se îndoiască de frumuseţea și corectitudinea mesajului biblic pe care s-a clădit mișcarea.

La rândul său, Seth Buckley, pastor de tineret în Carolina de Nord, crede că standardele morale nu pot fi coborâte doar pentru că relaxarea morală a devenit noua normă culturală, dar în același timp susţine că valul de critici la adresa culturii purităţii a ajutat la îmbunătăţirea modului în care este prezentat adevărul biblic.

Construirea unor metode de transmitere eficientă a eticii sexuale creștine rămâne încă o provocare pentru părinţi și liderii religioși, astfel încât preocuparea pentru valoarea persoanei și mesajul corect să se îmbine armonios.

O parte a acestui mesaj este că există iertare și restaurare și după sexul premarital sau că provocările sexuale pot face parte și din peisajul căsniciilor încheiate între cei care și-au respectat angajamentele de puritate. Dar, în egală măsură, că idealul biblic este o ţintă pentru care merită să lupţi, pentru că, într-o lume brăzdată de efectele păcatului, nu e niciun Cuvânt care să nu fi fost destinat fericirii, protejării și vindecării noastre. Chiar dacă, prin vălul finitudinii noastre, ochii noștri nu reușesc să vadă întregul tablou pe care-l zugrăvește credinţa.