Ferice de omul care face lucrul acesta și de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul ca să nu-l pângărească și stăpânindu-și mâna ca să nu facă niciun rău! (Isaia 56:2)
Profetul Isaia, privind înainte spre dispensațiunea Evangheliei, afirmă într-un mod cât se poate de impresionant obligația de a respecta Sabatul și binecuvântările care însoțesc păzirea acestuia. (…)
Până atunci, circumcizia și păzirea cu strictețe a legii ceremoniale au reprezentat condițiile pe baza cărora neamurile puteau fi admise în adunarea lui Israel. Însă aceste criterii aveau să fie desființate de către Evanghelie. „Şi pe toți cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească și vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce în muntele Meu cel sfânt și-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile-de-tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.”
Iar apoi, după ce mustră egoismul, violența și opresiunea lui Israel și îi îndeamnă spre fapte ale neprihănirii și milei, El spune: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a vorbit.”
Această profeție ajunge de-a lungul secolelor până la vremea când omul păcatului a încercat să elimine una dintre poruncile Legii lui Dumnezeu, să calce în picioare Sabatul original al lui Iehova, iar în locul acestuia să înalțe propria sa invenție. (…)
În Eden au fost puse temeliile a două instituții care nu s-au pierdut după căderea în păcat – Sabatul și căsătoria. Acestea au fost duse de oameni dincolo de porțile paradisului. Toți cei care iubesc și păzesc Sabatul și păstrează curăția instituției căsătoriei chiar prin acest lucru dovedesc că sunt prieteni ai oamenilor și prieteni ai lui Dumnezeu. Şi toți aceia care, prin cuvânt sau faptă, diminuează obligația față de aceste instituții sacre sunt dușmani atât ai lui Dumnezeu, cât și ai oamenilor și își folosesc influența și talentele date lor de Dumnezeu pentru a induce o stare de confuzie și stricăciune morală. – Signs of the Times, 28 februarie 1884