Schimbarea fără schimbare

semneletimpului.ro

Cea mai mare și mai disperată trebuinţă a omului și a lumii de azi nu este acea schimbare care își pierde puterea cu trecerea timpului, ci aceea care duce la transformarea în Binele permanent. Factorul determinant în atingerea destinaţiei pe care o alegi este direcţia în care privești în timpul procesului schimbării și transformării. Unde privești, acolo vei ajunge. Ceea ce privești, aceea vei deveni. Ceea ce te preocupă, aceea te va transforma.

În mod ciudat, nu întotdeauna alegerea cuiva coincide cu dorinţa pe care o exprimă. „O, de aș muri de moartea celor neprihăniţi, mergând pe calea celor nelegiuiţi!” a spus, de fapt, chiar dacă a folosit alte cuvinte, Balaam, profetul biblic din vechime care se tocmise să blesteme poporul ales și ocrotit de Dumnezeu. Uneori dorești ceva, dar alegi altceva, în speranţa că acest lucru nu va afecta obiectul dorinţei tale. Amară iluzie! E ca și cum ţi-ai dori dreptatea, dar ai accepta și mita.

O anume direcţie determină o anume destinaţie și o anume destinaţie cere o anume direcţie. Sunt două direcţii în care poţi privi atunci când trăiești experienţa schimbării: fie privești înapoi și eziţi sau te întorci, deși spui că nu asta vrei (oalele cu carne ale egiptenilor, la care jinduiau evreii în exod), fie privești înainte și, prin credinţă, devii locuitor al ţării promise (așa cum au privit Iosua și Caleb, tot în exod).

Schimbarea care privește înapoi – și pe care o vom numi schimbare reversibilă – este, în cele mai multe cazuri, doar o modificare de stare a răului, care, de fapt, va reveni în formă agravată. Pe când schimbarea care privește înainte – și pe care o vom numi schimbare ireversibilă – este, practic, o creaţie nouă.

Atunci când șarpele își schimbă pielea sau când lupul își schimbă părul, avem de-a face cu o schimbare reversibilă, nu cu o nouă creaţie. Cineva care are o haină nouă nu s-a înnoit mai mult decât o mașină defectă care a fost vopsită proaspăt; la fel este și cu omul firesc de pe care curge apa botezului. Încă din primul moment al schimbării, pielea șarpelui și părul lupului pornesc pe drumul întoarcerii și, într-un anume timp, vor fi ca și acelea pe care le-au înlocuit și vor avea, la rândul lor, nevoie de schimbare. Când însă vorbim despre larva care devine fluture, vorbim despre o schimbare cu faţa spre destinaţie, o schimbare ireversibilă. Aceasta este o schimbare cu sens unic, pe care o putem numi, cu siguranţă, transformare. Fluturele nu este o larvă îmbunătăţită, ci o larvă transformată și capabilă să transforme mediul.

Adaptare, îmbunătăţire sau metamorfoză?

Transformarea în bine nu este adaptare, modificare sau imitare. Ea nu înseamnă a acţiona asemenea Binelui, ci înseamnă a deveni asemenea Lui. Numai cel care a fost transformat se poate bucura de noua creaţie, de procesul transformării lumii. În schimb, acela care trăiește doar o schimbare reversibilă „vede, dar nu are parte” de noua creaţie. În timp ce acest fel de schimbare vine și pleacă, pleacă și revine, schimbarea care transformă este liniară, cu sens unic și destinaţie. Ea nu acţionează pe principiul fluxului și refluxului, ci după modelul curgerii unui fluviu, care nu se întoarce niciodată spre izvor. Fiecare pas al schimbării ireversibile este unic, specific etapei și irepetabil.

Spre deosebire de efectul de pendul al schimbării firești, reversibile, transformarea este asemenea metamorfozei: o continuă deplasare de la stadiul iniţial către stadiul final. Transformarea „arde podul” în urma ei; schimbarea de moment trece podul, dar nu-l arde, fiindcă ea are în sine sămânţa întoarcerii. Fumătorul care spune că dorește să se lase de fumat, dar ţine un pachet de ţigări la îndemână, pentru orice eventualitate, deja își programează mintea să revină la starea iniţială. Saul a trăit experienţa schimbării de moment, sub impresia puternică a mărinimiei și onestităţii lui David: „Fiule David, tu ești mai bun decât mine!” Totuși, de îndată ce a trecut valul emoţiei, a revenit la starea lui de fond, dar cu mult mai jos.

Experienţa individuală se repetă și la nivel colectiv. Astfel, cartea Apocalipsa preconizează că, la vederea Împăratului împăraţilor, toţi vor declara: „Drepte și adevărate sunt judecăţile tale, Doamne!” și „orice genunchi se va pleca”. Cu toate acestea, același genunchi care se plecase se va încorda apoi ca să asedieze cetatea sfântă. Cei ce trăiesc doar o schimbare de moment nu au parte de transformare. Dacă, înainte de a-și pleca genunchiul și a recunoaște adevărul care a fost întotdeauna și pretutindeni vădit, ei nu au îndrăznit să „atace tabăra sfinţilor și cetatea preaiubită”, acum se aruncă asupra ei cu furia iadului. Au căzut cu mult mai jos decât erau înainte de schimbarea de moment pe care au trăit-o. Biblia spune despre cel rău că, atunci când este alungat dintr-un om, „mai ia cu el alţi șapte mai răi decât el și starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi”. Acesta este produsul inevitabil al schimbării reversibile, după precaritatea umană, firească, lumească. Un astfel de curs al schimbării duce, în final, la prăbușirea într-o schimbare ireversibilă, într-o transformare după chipul răului. Cel ce face răul și stăruie în el devine, în cele din urmă, răul însuși.

Dumnezeu nu așteaptă de la noi și nu lucrează în noi o versiune îmbunătăţită a vieţii noastre trecute sau prezente. El lucrează înnoirea și transformarea către un destin bine definit și clar exprimat, izvorât din pură iubire pentru noi: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și chemat, și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a și proslăvit.”[1]

Naștere din nou

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.”[2]

Lucrarea aceasta dumnezeiască se numește „naștere din nou” și nașterea are în sine „gândul veșniciei”, fiindcă un om, odată născut, nu mai poate fi nenăscut, ci rămâne pentru totdeauna născut. Transformarea este lucrarea lui Dumnezeu în și pentru om, iar schimbarea firească este lucrarea omului prin sine însuși, intenţionată pentru sine însuși, dar finalizată împotriva lui însuși. Din motive doar de el știute, omul este acela care lucrează versiunea „îmbunătăţită” a răului din el și refuză deliberat transformarea oferită în dar de Dumnezeu. Atât în bine, cât și în rău, lucrul acesta se numește, în termeni biblici, „sigilare” sau „pecetluire”. Diferenţa fundamentală între schimbarea de moment și transformare constă în faptul că una este nimic altceva decât vechiul rău îmbunătăţit temporar, pe când transformarea este binele viitor actualizat permanent și în sens definitiv. Evident, destinaţiile celor două sunt diferite și ele sunt legate tainic de relaţia cu „trecutul”. Una cultivă acest trecut până când îl readuce în prezent, iar cealaltă o „rupe” definitiv cu trecutul. În schimbarea de natura umană, noi acţionăm cu faţa spre trecut; în transformarea de natură divină, „lăsăm ce este în urmă, alergând spre ce este înainte”.

Podurile arse

Putem înţelege acum de ce dorinţa noastră de a pune capăt răului din viaţă a fost, de multe ori, falimentară. Constatăm că schimbarea la care suntem îndemnaţi sau pe care o clamăm așa de frecvent, fie în lume, fie de la amvoanele bisericilor, nu este altceva decât o… boală autoimună.

Ne găsim totdeauna la bifurcaţie, între schimbarea reversibilă, omenească, și transformarea definitivă, de natură divină. În alegerea pe care o facem în deplină luciditate și conștienţă decidem cursul și destinul propriei vieţi. A alege fie o schimbare temporară, fie o transformarea definitivă presupune atitudini diferite faţă de punctul de plecare. Pastorul Viktor Madoxx, pentru a reuși să slăbească 40 de kilograme, a rostit în faţa întregului corp pastoral un jurământ asemănător celui al lui David: „Prefer să mi se usuce mâna dreaptă… decât să se mai întindă spre mâncarea de care nu am nevoie!” Au trecut mulţi ani de atunci și mâna lui dreaptă s-a conformat jurământului, de aceea nu s-a uscat. În schimb, din cuvintele lui Acan, luptătorul evreu care și-a însușit o pradă de război interzisă de Dumnezeu („o manta frumoasă de Șinear”, „o placă grea de argint”) transpare atracţia lui vie pentru achiziţia lui blestemată. Mărturia lui despre propria-i faptă era produsul unei schimbări de moment, o schimbare dictată de împrejurare, ca un arc presat de o greutate. Era asemenea lacrimilor de „regret” ale lui Esau sau asemenea spovedaniei lui Iuda despre păcatul trădării lui.

Cu ochii la ţintă

Nu este greu să citești pe chipul oamenilor o notă de epuizare sau, așa cum o numea profetul Ieremia, „o pustiire și o lâncezeală de toate zilele”[3]. Se aude frecvent chemarea la schimbare și, nu de puţine ori, dezideratul devine faptă. Celebrăm victoria schimbării, dar nu fără acea permanentă umbră de îndoială și fără teamă, fiindcă știm că elementul timp are un greu cuvânt de spus aici. Experienţa ne-a învăţat că schimbarea este o intersecţie de unde fie mergem înainte, spre transformare, fie ne întoarcem la locul de unde am plecat și chiar cu mult mai jos. Dacă nu devine transformare, schimbarea rezistă un timp mai lung sau mai scurt, dar, ca și râul abătut de la cursul lui dintotdeauna, omul caută neobosit să revină la starea iniţială. Însă această revenire nu se face întocmai la starea iniţială, fiindcă mintea, odată extinsă la nivelul unei idei sau stări, nu poate niciodată reveni exact la starea iniţială. Acea stare a dispărut, de fapt, odată cu tentativa de schimbare. Biblia declară fără echivoc: „Starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi.”[4]

Spune cineva: „Am încercat de șapte ori și am căzut de fiecare dată.” Nu-i nimic, ridică-te a opta oară! Nu face din căderile tale închisoarea ta. Nu batjocori suferinţa ta, ci pune-o în valoare în divinul proces al transformării. Fiecare dintre cele șapte încercări a fost schimbare reversibilă, omenească, firească sau chiar drăcească. S-a văzut aceasta din recădere și recidivă; după roade vom cunoaște originea și natura schimbării. Acum, a opta oară, va fi o schimbare ireversibilă, adică vei fi transformat, fiindcă acest lucru nu vine de la om, ci de la Domnul: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus.”[5] Ce suntem este darul lui Dumnezeu oferit nouă. Ce alegem să devenim este darul nostru oferit lui Dumnezeu.

Iată, îţi pun înainte viaţa și moartea, binele și răul”. (…) Drumul spre viaţă este schimbarea ireversibilă sau transformarea sub puterea Duhului Sfânt, drumul spre moarte este schimbarea reversibilă sau decăderea în numele și în puterea omului. Alege tu, omule! Ce cuvânt cutremurător și plin de responsabilitate, urmat de un Cuvânt: „Te-am ales!” Dumnezeu a ales pe cei ce L-au ales. Când ni se spune: „Alege!”, cuvântul nu se referă la ceva, ci la Cineva! „Alegeţi astăzi CUI vreţi să slujiţi!” Alege viaţa, prin Schimbarea fără Schimbare, ca dar din partea Aceluia în care „nu este schimbare, nici umbră de mutare”.

Footnotes
[1]„Romani 8:29,30.”
[2]„Efeseni 1:4-6.”
[3]„Plângerile lui Ieremia 1:13.”
[4]„Luca 11:26.”
[5]„2 Corinteni 5:17.”

„Romani 8:29,30.”
„Efeseni 1:4-6.”
„Plângerile lui Ieremia 1:13.”
„Luca 11:26.”
„2 Corinteni 5:17.”
Leave a CommentSubmit