semneletimpului.ro

Somnul celor mândri

Una dintre cele mai des auzite povești de adormit antreprenorii ambiţioși din zilele noastre este aceea că, dacă muncești mult, vei avea mult.

Meritocraţia, sistemul care s-a propus ca înlocuitor echitabil al aristocraţiei ereditare, a promis că va elimina nedreptatea economică, permiţându-le oamenilor din orice pătură socială să acceadă la prosperitate, cu o singură condiţie: să muncească feroce. Idealul acesta i-a cucerit pe cei mai puternici oameni ai planetei, care au dorit în schimb să îl insufle celor pe care erau datori să îi conducă. Ultimii doi președinţi ai Americii, de pildă, oricât de diferiţi ar fi ca orientare ideologică, au propus același vis al egalităţii de șanse. Barack Obama spunea în discursul său de învestire, în 2013, că rămâne fidel „crezului nostru că, atunci când o fetiţă se naște în cea mai dură sărăcie, ea are totuși aceeași șansă la succes ca oricine altcineva”. Iar Donald Trump translata această egalitate în domeniul muncii când spunea, tot în discursul de învestire, în 2017, că „trebuie să creăm un teren drept pentru companiile și muncitorii americani”. Analistul Clifton Mark, ce remarca această similitudine în discursul politic al celor doi lideri de stat, spunea și că meritocraţia, ca ideal social cu acte în regulă, „este dăunătoare din punct de vedere moral”. O apreciere profund contraculturală în condiţiile în care majorităţi internaţionale de respondenţi spun în sondaje nu doar că lumea ar trebui condusă după principii meritocratice, ci că așa și este condusă în prezent.

De ce nu suntem toţi Bill Gates

Argumentul se construiește însă pe numeroase exemple biografice, între care și cel al carierei lui Bill Gates. Despre aceasta relatează economistul Robert Frank în cartea Succesul și norocul. Frank demonstrează că ascensiunea fulminantă a fondatorului Microsoft este emblematică pentru modul în care „norocul” intervine în ecuaţia succesului, contribuind cu merite și furnizând circumstanţe în care aceste merite să se poată traduce în succes. Pentru că, spune autorul american, există numeroși programatori cel puţin la fel de talentaţi precum Gates care nu au reușit să ajungă cei mai bogaţi oameni ai planetei. Oricât de incitantă ar fi discuţia despre ce anume este acest „noroc” pe care Frank îl învestește cu valenţe demiurgice, ea nu este relevantă acum, fiindcă mesajul lui Frank este unul negativ: nu munca a făcut diferenţa între succesul lui Bill Gates și anonimatul altor programatori străluciţi.

Meritocraţia este însă o viziune nu doar eronată, ci chiar dăunătoare. Numeroase studii psihologice demonstrează acest lucru, arătând cum, în ciuda intenţiei sale lăudabile, meritocraţia sfârșește în paradoxul de a-i discrimina chiar pe cei pe care dorește să îi protejeze. Clifton Mark cita un studiu în care participanţii erau împărţiţi în două categorii: proponenţi și receptori. Proponenţii trebuiau să împartă o sumă de bani între ei și receptori. Receptorii puteau să primească sau să refuze oferta. Dacă refuzau, nici unii, nici ceilalţi nu mai primeau nimic. Cercetătorii de la Universitatea Normală din Beijing, cei care au condus acest experiment numit „jocul ultimatumului”, au observat că, în general, proponenţii tindeau să împartă banii relativ egal – în marja de 40-50 de dolari, la o sumă totală de 100 de dolari. Însă, atunci când organizatorii au introdus o modificare în studiu, rezultatele au fost complet diferite. Înainte de jocul ultimatumului, ei i-au invitat pe participanţi să ia parte la un joc de abilităţi fals, unul în care proponenţii aveau să câștige indiferent de abilităţile lor reale. Astfel că, după participarea la acest joc, proponenţii, care dobândiseră dintr-odată o imagine de sine nerealist de bună, au început să propună o împărţire a banilor mult mai avantajoasă pentru ei, ca și cum, datorită abilităţilor lor, meritau mai mult decât receptorii.

Experimentul, repetat în numeroase alte contexte știinţifice, a dezvăluit de fiecare dată același lucru: atunci când credem că avem anumite merite, credem că ni se cuvine mai mult decât celorlalţi. Iar lucrul acesta evidenţiază paradoxul meritocraţiei: „Satisfăcuţi că sunt corecţi, [adepţii meritocraţiei] devin mai puţin înclinaţi să își examineze propriul comportament pentru a depista semne ale părtinirii”, scria Mark.

Acest mecanism a fost cartat și de alte trei studii, pe care analistul de management Emilio Castilla (de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts – MIT) și sociologul Stephen Bernard (de la Universitatea din Indiana) le-au efectuat asupra câtorva companii care implementează politici organizaţionale meritocratice. Ei au observat că, în companiile care au adoptat ca valoare de bază acordarea de recompense pe baza performanţei, managerii recompensau mai des bărbaţii decât femeile cu performanţe egale (discrepanţa aceasta dispărea în companiile care nu au adoptat explicit meritocraţia ca valoare organizaţională). Aceasta, pentru că, încredinţaţi de propria corectitudine, managerii decizionali au fost mai puţin atenţi la propriile prejudecăţi și au evaluat discriminator femeile, așa cum erau înclinaţi să o facă. Explicaţia cercetătorilor era aceea că, pentru manageri, meritocraţia era în realitate un fel de „ritual” de urmat, nu o valoare reală. Prin urmare, aceasta nu își putea atinge scopul, ci, din contră, devenea baza în care erau justificate tocmai acţiunile pe care urmărea să le combată. Managerii ajungeau să discrimineze fiindcă excludeau din start ideea că ei ar putea discrimina.

În concluzie, oricât de flatantă ar fi pentru cel care a atins un oarecare succes, meritocraţia, ca sistem social, promovează în realitate egoismul, discriminarea și chiar indiferenţa faţă de cei care nu au fost suficient de merituoși pentru a-și atinge succesul.

Răsăritul interminabil al meritocraţiei

Termenul de „meritocraţie” este relativ nou în vocabularul contemporan. El a fost popularizat de sociologul britanic Michael Young abia în 1958, când eseul său The Rise of the Meritocracy a văzut pentru prima dată lumina tiparului. Însă sistemul pe care îl descrie acest concept – o societate ierarhizată în funcţie de meritele indivizilor care o alcătuiesc – s-a manifestat de mai multă vreme decât probabil realizăm. Omologul său religios, de pildă, nu doar că exista chiar și în vremea lui Iisus Hristos, dar cunoaște un reviriment foarte vocal chiar și în zilele noastre.

Meritocraţia religioasă vede în prosperitatea de orice fel o dovadă a aprobării divine, semnul că posesorul ei este în bune relaţii cu Divinitatea. Implicit, orice vicisitudine a vieţii este percepută în această poveste ca un neajuns al credinciosului, care a atras dispreţul lui Dumnezeu.

În una dintre plimbările sale instructive cu ucenicii, Hristos se confruntă cu o întrebare care pare să aibă exact acest principiu ca premisă. Evanghelistul Ioan relatează cum, întâlnind, în apropierea templului, un nevăzător din naștere, ucenicii își întreabă maestrul: „Cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”[1] Răspunsul lui Iisus contrazice însă teologia populară care stătea la baza întrebării ucenicilor. Ucenicii făcuseră aluzie la convingerea că orice boală este consecinţa unui păcat anume, dar se vedeau blocaţi de faptul că omul se născuse cu boala lui, prin urmare, se gândeau că nu putea fi vorba despre un păcat al lui, ci poate despre unul al părinţilor săi. Hristos le răspunde din afara falsei dileme cu care se confruntau învăţăceii, demonstrându-le că, deși ei nu vedeau decât două posibile soluţii la întrebarea încuietoare, înaintea înţelepciunii Lui divine era deschis un orizont întreg de posibilităţi: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Istoria continuă cu înfăptuirea unui miracol – vindecarea orbului – care a dezvăluit într-un mod unic identitatea dumnezeiască a lui Hristos.

Plagiatul existenţial

Iisus le spusese ucenicilor și în alt context că filosofia lor, care calcula o recompensă asigurată în viaţa aceasta pentru faptele oamenilor, este greșită. „Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi, și peste cei buni și dă ploaie și peste cei drepţi, și peste cei nedrepţi”, îl citează evanghelistul Matei.[2] Însă cuvintele Lui, consemnate de secole pe paginile Scripturii, nu au împiedicat persistenţa, până în al doilea mileniu după Hristos, a curentului care promovează credinţa că Dumnezeu le garantează celor religioși orice bucurie aici, pe Pământ. Astăzi, această viziune creștin-eritocratică are un nume devenit deja sonor: „evanghelia prosperităţii” și o mulţime de pastori-vedete dispuși să o susţină. Iar credincioși care să devină adepţi ai acestei viziuni încă sunt suficienţi, deși teologi care să o combată au existat de secole.

Deși nu fusese identificată după acest nume, evanghelia prosperităţii a fost combătută chiar și de autorii Reformei Protestante, a căror activitate a avut drept fir roșu combaterea tentaţiei credincioșilor de a-și „cumpăra” mântuirea prin fapte. A fost revelaţia vieţii lui Martin Luther să descopere că păcatul lui, de care era în mod autentic oripilat și torturat psihic, avea un singur remediu și că acela era harul pe care Dumnezeu dorea să i-l acorde fără ca el să îl merite în vreun fel, doar din dragoste. Odată ce Martin Luther a înţeles acest lucru, Reforma Protestantă a căpătat proporţii mai mari decât viaţa celui care i-a aprins scânteia.

Însă, la fel ca în vremea lui Luther, și astăzi există oameni care nu pot accepta că mântuirea sau chiar binecuvântările temporare ale acestei vieţi – sănătatea, inteligenţa, frumuseţea, bogăţia materială – sunt daruri pe care ni le face Dumnezeu, fără a ţine cont de calităţile noastre sau de lipsa acestora. Sunt oameni care se luptă să creadă că Dumnezeu îi primește exact așa cum sunt, dar nu pot crede așa ceva. Pastorul prezbiterian Timothy Keller spunea că motivul acestei incapacităţi ţine de cel mai mare dintre păcatele de care se poate face vinovat un om: mândria.

Mândria, explica pastorul Keller, e o formă de plagiat cosmic. A fi mândri înseamnă a privi la lucrurile bune din viaţa noastră și a fi convinși că ni se datorează, pentru că sunt ceva ce noi am obţinut, prin puterile noastre. Creștinii știu însă că, așa cum spunea apostolul Iacov, „orice dar bun și desăvârșit este de sus”.[3] (Sau, în cuvintele apostolului Pavel, „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi, dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”[4]) A ne mândri înseamnă a pretinde că noi suntem autorii a ceea ce, în realitate, este un dar din partea lui Dumnezeu.

Lucrul acesta are cel puţin două implicaţii. Mai întâi, ca autor al lucrurilor bune din viaţa noastră, Dumnezeu este proprietarul lor de drept. Atunci când, prin mândrie, ne asumăm ceea ce El a creat în viaţa noastră, noi îl jefuim pe Dumnezeu de lauda pe care o merită. Apoi, ca proprietar, Dumnezeu are controlul total asupra operei Sale. El are dreptul să dispună exact așa cum dorește de darurile pe care ni le oferă (sau nu ni le oferă), iar lucrul acesta este extrem de dificil de tolerat de natura noastră umană, care ar vrea să deţină ea controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Cu alte cuvinte, mândria poate fi și convingerea noastră că avem tot dreptul să deţinem controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Tocmai de aceea, mândria se poate manifesta și în bogăţie – „tot ce am este meritul meu” –, dar și în sărăcie sau în necaz – „nu meritam să mi se întâmple asta”, „merit mai mult decât ce am primit”.

Păcatul care îl face pe diavol să râdă

Mândria este un păcat atât de versatil, încât, la prima vedere, poate fi chiar un instrument spre bine. Apologetul C.S. Lewis remarca faptul că mulţi învăţători folosesc deseori mândria ca să își înveţe elevii să se poarte așa cum trebuie: „Mulţi oameni și-au depășit lașitatea, pofta sau defectele temperamentale învăţând să creadă că acestea sunt sub demnitatea lor – altfel spus, prin mândrie”[5], scria Lewis în Creștinismul redus la esenţe. Însă, revenea tot el, „Diavolul râde. El este perfect satisfăcut să te vadă devenind cast și curajos și plin de stăpânire de sine câtă vreme poate instaura în sufletul tău Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit cum ar fi dacă te-ar vedea vindecat de degerături, câtă vreme poate, în schimb, să te îmbolnăvească de cancer. Pentru că Mândria asta este: un cancer spiritual care îţi mănâncă fiecare posibilitate de a iubi, de a te dedica și îţi răpește chiar și bunul-simţ.”[6]

O persoană mândră nu poate iubi, pentru că mândria o face incapabilă să recunoască valoarea celuilalt și să-l dorească pentru ceea ce este, în sine. Spune Lewis: „Mândria este esenţialmente competitivă. (…) Ea nu găsește plăcere în a avea ceva anume, ci doar în a avea mai mult decât cel de lângă. Noi zicem că oamenii se mândresc că sunt bogaţi, isteţi sau arătoși. Dar, dacă toată lumea ar fi la fel de bogată, de isteaţă și de arătoasă, nu ar mai exista niciun motiv de mândrie. Comparaţia e cea care te face să fii mândru: plăcerea de a fi deasupra tuturor celorlalţi. Dacă eliminăm elementul competiţiei, am eliminat Mândria.”[7]

Keller completa cu o explicaţie mai extinsă și nota că mândria ne face incapabili să nutrim chiar și compasiune pentru ceilalţi, să fim empatici. „Cum îţi dai seama dacă ești mândru?”, întreba Keller, citându-l pe Lewis. „După cât de mult îi urăști pe cei care se mândresc.” Pastorul voia să spună că, măsura în care ne simţim ameninţaţi de mândria celor din jur este dată de amplitudinea propriei noastre mândrii. Mândria, spunea el, ne reduce la statutul de animale conduse de instinctul de supravieţuire, în care calităţile celuilalt sunt întotdeauna o ameninţare. De aceea, în prezenţa lui Dumnezeu, care este absolutul tuturor calităţilor, cel mândru se revoltă, în încercarea de a redeveni centrul propriei povești egoiste.

Mândria ne face incapabili de bucuria aceea pe care doar oamenii o pot nutri. Animalele nu pot fi bucuroase decât atunci când toate condiţiile lor de viaţă sunt optime, când nevoile lor sunt satisfăcute. Omul, în schimb, se poate ridica deasupra circumstanţelor sale. Dacă nu e mândru. Dacă este, mândria îi va deturna orice tip de circumstanţă: pe cele bune le va transforma într-un „era și cazul! Asta meritam demult!”, iar pe cele rele le va transforma în tragedii insurmontabile.

Ce mai faci?

Mai bine decât meritam.

Soluţia biblică la cancerul mândriei este opusul ei, cenușăreasa trăsăturilor frumoase de caracter: smerenia. Smerenia este un concept atât de nepopular printre noi astăzi, încât chiar și cuvântul prin care îl descriem este un arhaism al cărui sens nici nu îl mai înţelegem prea bine. Ne imaginăm că cel smerit este un preș pentru oamenii din jurul lui, o persoană care nu își cunoaște potenţialul și care este lipsită nu doar de mândrie, ci chiar de stima de sine cea sănătoasă. Această viziune este însă o denaturare dizgraţioasă a smereniei creștine.

Keller descria umilinţa creștină drept abilitatea de a crede că lumea aceasta și viaţa pe care o trăim sunt mai bune decât cele pe care le merităm ca oameni. „Umilinţa nu înseamnă o stimă scăzută, pentru că ea primește darul vieţii. Există și o falsă umilinţă – Aceea care spune: «Nu merit darul bun, deci nu îl vreau.» Aceasta e, de fapt, o formă inversată de mândrie: «Eu vreau să îl merit, așa ar trebui, prin urmare nu îl voi primi decât dacă îl merit.»” Însă umilinţa este o paradigmă radical diferită, care nu funcţionează după principiile mândriei, în nicio formă a lor. Cel smerit recunoaște că nu merită darurile, dar le primește cu bucurie. Cum să Îl refuze pe Cel care le oferă?

Smerenia este încrederea că Dumnezeu, ca autor al creaţiei, din care facem parte și noi, Își iubește opera, pentru că El a făcut-o și este atașat de ea. Iar convingerea că Dumnezeu a avut o idee bună atunci când ne-a creat este o bază cu adevărat stabilă pentru încredere și pentru bucurie.

Cel umil nu va fi soiul acela de om alunecos și patetic de nesincer care subliniază constant că, „desigur, el este un nimeni”. Dacă am vedea un om umil, scria Lewis, „cel mai probabil tot ce am gândi despre el este că este un tip bine-dispus, inteligent și interesat în mod autentic de ceea ce tu îi spui lui. (…) El nici măcar nu se va gândi la smerenie: de fapt, nu se va gândi la el însuși deloc.”[8]

Footnotes
[1]„Ioan 9:2.”
[2]„Matei 5:47.”
[3]„Iacov 1:17.”
[4]„1 Corinteni 4:7.”
[5]„C. S. Lewis, Mere Christianity, HarperCollins e-books, p. 125.”
[6]„Ibidem.”
[7]„Ibidem. p. 122.”
[8]„Ibidem, p. 128.”

„Ioan 9:2.”
„Matei 5:47.”
„Iacov 1:17.”
„1 Corinteni 4:7.”
„C. S. Lewis, Mere Christianity, HarperCollins e-books, p. 125.”
„Ibidem.”
„Ibidem. p. 122.”
„Ibidem, p. 128.”