Era anul 1927. La București, în unul dintre saloanele Palatului Regal, regele Ferdinand stătea în tăcere. Era destul de slăbit, iar boala nu dădea semne că l-ar părăsi. Lângă el, Vasile Goldiș, proaspăt numit la Ministerul Instrucţiunii și Cultelor, aștepta să afle motivul pentru care regele îl convocase în secret.
Recunoscut pentru felul în care știa să își convingă supușii, Ferdinand l-a privit în ochi și i-a cerut să accepte semnarea Concordatului dintre Sfântul Scaun și România. Și se pare că i-a spus și motivul – fiind catolic, regelui i se refuzase împărtășania până la parafarea documentului. Așa că Vasile Goldiș, unul dintre cei mai importanţi contestatari de până atunci ai înţelegerii, a plecat la Vatican și, la 10 mai 1927, a semnat Concordatul[1]. Regele Ferdinand primea astfel iertarea autorităţilor catolice și putea să fie împărtășit înainte de moarte. Autorităţile române au încercat să ţină ascuns documentul pentru o vreme, dar când, în 1928, vestea a ajuns în presă, s-a declanșat o adevărată isterie naţională. În ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe și a presiunilor făcute de multe organizaţii ortodoxe de la noi, Concordatul a fost însă ratificat de Parlament în 1929 și guvernul lui Nicolae Iorga a reconfirmat angajamentele asumate, printr-un nou document, semnat în 1932.
Ierarhii ortodocși împreună cu unii intelectuali ai vremii (Onisifor Ghibu, Nae Ionescu etc.) au considerat acceptarea documentului negociat cu Vaticanul drept „o imensă greșeală“, „un păcat împotriva neamului“, iar cei ce au semnat au fost catalogaţi drept cei mai mari trădători. Se vehicula chiar ideea că România este singurul stat care a semnat un astfel de document, că suntem singurii care i-am acceptat prietenia într-o Europă care îi întorsese spatele și singurii care am ales să ne supunem necondiţionat Vaticanului, asemenea statelor catolice din Evul Mediu.
Dincolo de maniera în care romano-catolicii au negociat semnarea înţelegerii care le satisfăceau toate interesele, mica furtună din paharul nostru cu apă trebuie văzută în contextul mai larg al uimitoarei reveniri a catolicismului în Europa, care a culminat cu semnarea, la 11 februarie 1929, a Tratatului de la Lateran, prin care Vaticanul primea recunoașterea oficială ca stat din partea Italiei lui Mussolini. În ciuda argumentelor naţionaliste românești, care sunau bine în presa noastră, adevărul istoric este că, între cele Două Războaie Mondiale, Vaticanul a parafat înţelegeri cu cele mai multe state din Europa, ceea ce i-a consolidat poziţia pierdută după 1798 și l-a făcut să redevină, în scurt timp, un foarte puternic centru de influenţă în lume. Tratatul de la Lateran, semnat din partea Vaticanului de cardinalul Petro Gasparri, care mai semnase în 1924 un Concordat cu Bavaria, în 1925 cu Franţa, în 1927 cu România și în 1928 cu Portugalia și Cehoslovacia, a fost, indiscutabil, cel mai important dintre toate acestea.
Un tratat așteptat de 130 de ani
Pentru a înţelege conţinutul și miza acestui tratat trebuie reamintite, pe scurt, câteva evenimente din vremea lui Napoleon Bonaparte, unele dintre ele legate tot de luna februarie.
În 1796, trupele franceze aflate sub comanda lui Napoleon invadau Italia și zdrobeau rezistenţa armatelor papale, ocupând Ancona și Loreto. Papa Pius al VI-lea a cerut pacea, care s-a stabilit prin tratatul de la Tolentino, din 19 februarie 1797. Din partea Republicii Franceze au rămas la Roma Josef Bonaparte, fratele lui Napoleon, și tânărul general Leonard Duphot, logodnicul surorii lui Napoleon. Auzind zvonul că Napoleon a fost înfrânt în Austria și dorind să aibă iarăși puteri depline la Roma, Papa a încurajat o ambuscadă împotriva francezilor, în urma căreia generalul Duphot a fost ucis, pe 28 decembrie 1797. Duphot trebuia răzbunat, așa că unul dintre cei mai importanţi generali ai armatei franceze, generalul Berthier, un hughenot pios, a fost trimis în fruntea trupelor franceze pentru capturarea Papei Pius al VI-lea. Pe 10 februarie 1798, acesta a intrat în Roma și a proclamat Republica Romană. Pe 20 februarie 1798, Papa Pius al VI-lea își părăsea reședinţa și pleca în prizonierat. A murit pe 29 august 1799, în Valence, la vârsta de 82 de ani, și a fost înmormântat cu fast de francezi. Napoleon a semnat apoi un concordat cu Papa Pius al VII-lea, în 1801, care era doar un simbol al dominaţiei statului asupra bisericii. Deși Papa s-a întors la Roma, puterea economică și politică îi fuseseră diminuate aproape în totalitate. Epoca de aur a dominaţiei papale, datând din perioada Evului Mediu, apusese.
Cardinalul Gasparri și Tratatul cu Mussolini
După cum nopţile nu ţin veșnic, zorii unei noi ridicări a catolicismului s-au ivit odată cu începutul secolului al XX-lea. Deși acești ani de tăcere catolică au reprezentat, în întreaga lume, anii unor redeșteptări religioase protestante sau neoprotestate de dimensiuni impresionante, sistemul catolic începea să dea tot mai clar semne de revitalizare. După încheierea Primului Război Mondial rearanjările de forţe fac loc ofensivei catolice pentru recăpătarea poziţiei și influenţei în Europa.
Geniul din spatele acestor manevre diplomatice de excepţie a fost cardinalul Petro Gasparri, numit de către Papa Benedict al XV-lea secretar de stat al Vaticanului, în 1914. În 1926, Gasparri a început în secret negocierile cu prim-ministrul Italiei, Benito Mussolini, care s-au finalizat prin semnarea tratatului în 1929. Documentul avea trei părţi: Tratatul de pace – care stabilea că cetatea Vaticanului este un stat independent; Convenţia Financiară, prin care statul italian despăgubea biserica pentru pierderea statelor papale și Concordatul, care stabilea relaţiile dintre Biserica romano-catolică și statul italian. Cel mai scurt dintre ele era Convenţia Financiară, prin care statul italian se obliga să plătească suma de 750 de milioane de lire noului stat papal, ca despăgubire pentru anexarea în 1870 a statelor papale, plus încă un milion de lire în titluri de stat.
Tratatul de pace avea 27 de articole și stipula încă de la început că Italia recunoaște Biserica romano-catolică drept singura biserică de stat. De asemenea, erau recunoscute suveranitatea și jurisdicţia papală absolută asupra cetăţii Vaticanului, precum și toate drepturile comerciale sau civile pe care le implica această recunoaștere. Statul italian se obliga să pedepsească orice ofensă sau insultă adusă Suveranului Pontif, fie prin vorbe, fie prin acţiune, fie prin scris. În final, se stipula că, în caz de conflict armat, cetatea Vaticanului este teritoriu neutru și inviolabil.
Este util să remarcăm că acest tratat nu preciza decât datoriile statului italian faţă de Sfântul Scaun, căruia i se garanta astfel deplina autoritate nu doar asupra teritoriului amintit, ci și asupra întregii vieţi religioase a Italiei. Acest al doilea aspect era reglementat în detaliu în Concordat, care avea 45 de articole și afirma încă de la început că, prin el, Bisericii îi este garantată libera exercitare a puterii spirituale, exercitarea liberă și publică a cultului și jurisdicţia în problemele ecleziastice.
Concordatul mai prevedea că preoţilor nu li se putea cere de către magistraţi să destăinuie secretele pe care le aflau în exercitarea atribuţiilor rânduite de Biserică, iar dacă unul dintre clerici era arestat, procurorul trebuia să-l anunţe imediat pe superiorul bisericesc al acestuia. Se mai prevedeau chiar și zilele de sărbătoare, iar lista începea cu toate duminicile, ziua de anul nou și se termina cu sărbătoarea Crăciunului. Tot aici, i se ofereau Bisericii Catolice drepturi de a recomanda profesorii și manualele pentru studierea religiei în școli. Mai mult, statul italian se obliga să armonizeze toată legislaţia cu prevederile acestor documente, sigura concesie făcută de Vatican fiind ca toţi clericii cu funcţii ecleziastice de pe teritoriul Italiei să fie cetăţeni italieni, iar ceilalţi să știe măcar limba italiană.
Chiar dacă relaţiile dintre Mussolini și Sfântul Scaun nu au fost mereu la fel de cordiale, textul celor trei documente semnate atunci nu va mai fi luat în discuţie până în 1984, când va fi semnat un nou concordat între Italia și Vatican, în care se va renunţa la denumirea de „biserică de stat“ pentru Biserica Catolică și i se va lua acesteia autoritatea asupra educaţiei religioase din școlile publice.
Efectele Tratatului de la Lateran
Importanţa acestui tratat în istoria recentă a Europei este covârșitoare, asigurând independenţa Vaticanului și oferindu-i un statut de egalitate cu toate statele lumii, în ciuda teritoriului minuscul. De asemenea, gestul Italiei a încurajat și alte state la semnarea unor concordate cu Vaticanul, printre care și Germania lui Hitler, asigurând astfel largi drepturi și privilegii pentru comunităţile catolice din Europa.
Momentul poate fi considerat esenţial pentru progresul catolicismului modern, acest pas diplomatic fiind urmat de unul teologic – Conciliul Vatican II –, după care progresul catolicismului în lume a devenit un fapt evident. Cât despre banii primiţi de la Mussolini, încă se mai discută. The Guardian, nota, în ianuarie 2013, că Vaticanul a reușit să construiască un imperiu imobiliar secret cu banii primiţi în 1929.
Toţi teologii adepţi ai interpretării istoriciste a Apocalipsei văd în momentul Lateran, precum și în evenimentele care l-au urmat, o împlinire a profeţiei din Apocalisa 13, care vorbește despre o rană de moarte „vindecată“. Curios, însă, ideea nu este doar a lor, chiar unele publicaţiile catolice ale vremii catalogând evenimentul ca o „vindecare“ a unei răni vechi. Cât privește România, ea va denunţa concordatul în 1948, dar, după nici 30 de ani, președintele republicii se va întâlnit personal cu Papa Paul al VI-lea, semn că apele se limpeziseră și la noi.