Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă. – 1 Samuel 16:7
Arăta ca un manager de restaurant obişnuit: puţin obosită şi alergând dintr-un loc în altul. Părul îi era prins neglijent şi pe faţă nu i se vedea vreun zâmbet. De fapt, nu am fost foarte atenţi la ea până în momentul în care a sunat telefonul de la recepţie. Am auzit-o spunând: „Rămâneţi unde sunteţi! Vin eu să vă caut şi să vă conduc aici!” Cuvintele ei mi-au atras atenţia, deoarece grupul nostru de şase persoane (trei verişoare, cu soţii) aştepta cu nerăbdare ca a patra verişoară să ni se alăture.
Când verişoara noastră, care deocamdată era absentă şi pe care nu o văzuserăm de ceva vreme, ne-a anunţat cu ceva timp în urmă că urma să fie în zonă şi voia să ne vadă, am aranjat să ne întâlnim cu toţii la un restaurant cu bufet, deoarece soţul ei era în scaun cu rotile. îi dădusem indicaţii detaliate cum să ajungă la restaurant şi numărul de telefon. Dar deja întârziase jumătate de oră.
Începeam să ne îngrijorăm că verişoara noastră şi soţul ei ar fi putut fi implicaţi în vreun accident. Tocmai în acel moment a venit chelneriţa la masa noastră şi ne-a întrebat dacă aşteptam pe cineva pe nume Martha. „Da!” am răspuns noi. Ea ne-a informat că Martha sunase de trei ori să ceară indicaţii cum să ajungă la restaurant. A treia oară, managera restaurantului i-a spus să rămână exact unde era şi apoi a plecat chiar ea să îi găsească. Martha era la câţiva kilometri depărtare, aşa că am mai aşteptat puţin.
După o vreme, verişoara noastră şi soţul ei au intrat în restaurant şi ni s-au alăturat la masă. Managera nu doar că s-a dus în întâmpinarea lor, dar le-a mai spus că le oferă prânzul gratuit. Am încercat să plătim prânzul şi pentru ei, dar managera a refuzat categoric. A zâmbit şi ne-a spus că a fost plăcerea ei să îi ajute.
Poate că arăta ca un manager obişnuit, dar am descoperit că de fapt era o persoană foarte grijulie. Câţi manageri ar face un efort atât de mare să ajute pe cineva? Mulţi alţii probabil că ar fi continuat să dea indicaţii, până când clienţii ar fi ajuns singuri. Alţii poate că nu le-ar fi plătit prânzul celor întârziaţi. Cu adevărat, în acea zi am întâlnit o persoană cu suflet bun, care a văzut o nevoie şi apoi şi-a dat toată silinţa să ajute. Nu vom uita niciodată că acea manageră de restaurant a schimbat modul în care noi îi privim pe oameni. Suntem recunoscători că ne-a arătat bunătatea ei.
Anna May Radke Waters