Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. – 1 Ioan 4:7
Curtea bisericii era plină de gâşte canadiene. Câteva erau încă pe terenul de joacă, altele se mutaseră în parcare, pe spaţiul verde. Privindu-le, am văzut că, încetul cu încetul, s-au mutat de pe pavajul din parcare în iarba din spatele bisericii. Periodic scoteau sunete. Unele le urmăreau pe altele. M-am gândit cât de mult se asemănau aceste gâşte cu unii oameni. Unora le place să se adune în jurul bisericii, dar niciodată nu intră. Alţii intră şi se alătură unui grup, dar nu participă niciodată la activităţile sau la susţinerea bisericii. Nici nu îşi dau seama cât de mult pierd.
Statisticile arată că 50% din membrii bisericii frecventează regulat biserica. Aproximativ 10 procente se implică activ în activitatea bisericii. Cât de triste sunt aceste statistici! Oare ce pierd cei 90%? Ei au doar o vedere periferică. Văd doar ce se întâmplă la suprafaţă în biserică. Ei nu interacţionează cu grupuri şi poate se grăbesc să-i critice pe lideri şi să caute nod în papură în orice acţiune şi greşeală. Ei nu şi-au întins rădăcinile pentru a fi stabili când încercările vor veni în calea lor. Pot fi luaţi ca pleava dusă de vânt.
Biserica este (sau ar trebui să fie) asemenea unei familii. Uneori în familie mai sunt şi probleme; dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ni le rezolvăm. Nu renunţăm la o căsătorie sau la familie doar pentru că au fost probleme. Ideal ar fi să încercăm să rezolvăm problemele.
Din nefericire, în unele biserici sunt membri care par să fie activi în distrugerea bisericii sau a celor din biserică. Astfel de situaţii pot fi descurajatoare pentru alţi membri care, în consecinţă, poate vor alege să meargă la altă biserică. Isus a vorbit foarte mult despre importanţa adunărilor – turma Lui. El îşi doreşte ca acestea să fie un mediu sigur şi plin de iubire, care să îi poată atrage pe cei suferinzi şi răniţi. Pavel şi Ioan au rezonat cu simţămintele lui Hristos în epistolele lor adresate bisericii.
Faptul că ne ajutăm unii pe alţii – ne ridicăm unii pe alţii – le aduce vindecare celor răniţi şi tărie trupului lui Hristos. Avem nevoie de aceste lucruri pentru a putea îndeplini lucrarea pe care Dumnezeu a încredinţat-o bisericii în aceste zile din urmă. Susţinerea reciprocă le aduce încurajare şi pastorilor, care petrec multe ore încercând să îi scoată pe membrii bisericii din groapa disperării, în care oamenii cad atât de uşor când îşi pierd speranţa.
Fie ca toţi să fim încurajaţi în viaţa de zi cu zi şi în viaţa familiei bisericii!
Peggy Curtice Harris