Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi. Luca 14:13,14
Un alt păcat al fariseilor era acela al căutării recompenselor directe şi imediate. Interesul personal se dădea pe faţă în fiecare faptă sau manifestare publică. Ei încercau să profite din orice lucru. Atunci când organizau mese, se gândeau cum vor fi şi ei, la rândul lor, invitaţi la mesele celor pe care-i invitaseră.
În acest context, Isus a început să-i înveţe despre dărnicie. Aceasta este dragostea adevărată aplicată la situaţii de nevoie. Dărnicia devine o trăsătură de caracter care reflectă chipul lui Dumnezeu. Ea se învaţă numai de la Dumnezeu.
Prin natura sa, omul este egoist şi profitor. În mod natural gândurile sale sunt orientate spre folosul său. Fariseii excelau în această privinţă. Sistemul religios conceput de ei nu era în stare să producă transformări profunde în sistemul de gândire şi în stilul de viaţă. În timp ce fariseii erau preocupaţi de scrupule de puţină valoare spirituală, viaţa lor era marcată de dezinteres şi nepăsare faţă de cei în nevoie.
Mântuitorul prezintă aici cauza persoanelor dezavantajate ca fiind în centrul atenţiei lui Dumnezeu. Încurajându-i pe mai-marii poporului să se gândească la săraci când aveau să ofere o masă, Mântuitorul a ridicat la rangul de cinste purtarea de grijă faţă de aceştia. El a arătat spre viaţa de apoi ca fiind dependentă de calitatea dărniciei din această viaţă. Virtutea câştigată prin exerciţiul dărniciei va fi recunoscută ca argument în favoarea mântuirii personale şi ca dovadă a progresului iubirii divine în viaţa de pe pământ a credinciosului.
Succesul la un pas de tine:
Practicarea dărniciei sistematice este o sursă de satisfacţie şi împlinire personală, prezentă şi viitoare. Succes în descoperirea şi aplicarea ei!