semneletimpului.ro

Viaţa, în pantofi de om sărac

„Cel bun pricepe pricina săracilor, dar cel rău nu poate s-o priceapă” (Proverbele 29:7).

Dacă sărăcia are mereu feţele ei urâte, poate că niciodată nu pare mai hidoasă decât atunci când își poartă zdrenţele prin mijlocul belșugului și al risipei. Povestea celebră a fetiţei cu chibrituri pare și mai tristă din cauza decorului în care se derulează – lipsită de ultima ei avere, adică doi pâslari uzaţi și cu câteva numere mai mari, cu picioarele vinete de frig și cu stomacul gol, fetiţa trăiește și moare în forfota sărbătorilor de iarnă, în timp ce trecători bine îmbrăcaţi își fac urări, târguiesc delicatese și împodobesc brazi de Crăciun.

La o lume sau doar la o privire distanţă de noi, milioane de versiuni ale fetiţei cu chibrituri încearcă să supravieţuiască nevoilor de fiecare zi, dar și marginalizării și stigmatizării pe care le atrage eticheta de om sărac. Speranţa evadării din labirintul sărăciei se dovedește, de prea multe ori, la fel de înșelătoare ca imaginile care prind viaţă la lumina beţelor de chibrit arse de personajul din poveste – și adesea nu este din cauză că oamenii care se luptă cu sărăcia sunt leneși, nepricepuţi sau nu depun suficiente eforturi pentru a-și depăși condiţia, deși percepţia publică este aceea că sărăcia este, mai mult sau mai puţin, o alegere.

Când bătăturile din palme nu netezesc asperităţile traiului zilnic

„Lucrez cât de mult pot. De fiecare dată când vorbesc cu șeful meu, întreb dacă mai sunt sarcini pe care aș putea să le îndeplinesc”, povestește Yolanda Williams, care mărturisește că are zile în care supravieţuirea i se pare o misiune extrem de dificilă.

Lucrează cu jumătate de normă, 17 ore pe săptămână, întreţinându-și familia, care include o fiică de 21 de ani și un soţ cu dizabilităţi, ambii șomeri. În același timp, urmează cursurile unei instituţii medicale, pentru a putea avea o slujbă mai bine plătită în viitor. Câștigă însă puţin, iar 28 de ore pe săptămână sunt consumate doar cu naveta – schimbă nu mai puţin de 3 autobuze până la locul de muncă.

„Îmi petrec foarte mult timp în autobuz”, spune Williams, conștientă că o mașină ar reduce semnificativ timpul de deplasare, pe care l-ar putea investi într-o a doua slujbă. Doar că ea știe că orice bănuţ este înghiţit de cheltuielile strict necesare – chirie, gaze, abonament de autobuz, telefon. Nu-i mai rămân bani de cablu sau de internet, iar o mașină e un lux la care nu se poate gândi încă.

„Dacă deţineţi o casă, aveţi copii de crescut, plus costuri de navetă, puteţi fi cu mult peste nivelul sărăciei și încă veţi lupta din greu ca să vă descurcaţi. Nu faceţi nimic greșit, jucaţi după reguli, dar nu reușiţi să o scoateţi la capăt”, explică profesorul Scott Allard, expert în problematica sărăciei, care predă la Universitatea din Chicago.

Orice criză economică afectează disproporţionat săracii, așa încât „oamenii de la capătul inferior al spectrului câștigurilor sunt primii care suferă și ultimii pentru care viaţa devine mai bună odată cu îmbunătăţirea economiei”, după cum subliniază Ross Fraser, purtătorul de cuvânt al Feeding America, reţeaua naţională de bănci alimentare care oferă asistenţă alimentară anuală pentru 46 de milioane de oameni. În aceste condiţii, „a-ţi hrăni familia devine o luptă reală”, conchide Fraser.

„O loc de muncă bine plătit este cel mai bun antidot pentru foame”, declară la rândul său David Lee, director executiv al Feeding Wisconsin, evidenţiind rolul politicii salariale în adâncirea sărăciei anumitor categorii sociale.

Din postura unui sărac, sistemul este astfel construit încât să fie greu, dacă nu imposibil, să depășești acest statut, afirmă un utilizator al reţelei sociale Reddit. Acest lucru se confirmă ori de câte ori săracii merg la cumpărături. Promoţiile nu le sunt aproape niciodată utile, câtă vreme bugetul le permite să cumpere un produs doar în momentul în care au neapărată nevoie de el, la preţul la care este disponibil atunci. În plus, sunt adesea nevoiţi să cumpere de la cel mai apropiat magazin, deși ar economisi mai mult dacă ar merge în marile magazine, unde accesul le este limitat de lipsa mijlocului de transport.

În timp ce au un număr mult mai restrâns de opţiuni la dispoziţie, săracii sunt adesea judecaţi chiar și pentru ele, pentru că sunt sau par nepotrivite, iraţionale și chiar generatoare de sărăcie pentru cei care nu știu, din experienţă proprie, cum e să mergi zilnic în pantofii celui năpădit de nevoi.

Despre alegeri, măsurate cu compasul omului sărac

Într-un articol în care prezintă faţetele nevăzute ale sărăciei, jurnalista Tamara Gane se face vulnerabilă, împărtășind detalii stânjenitoare din viaţa de om sărac, pe care o cunoaște foarte bine din copilărie și pe care a trăit-o și ca persoană adultă. Gane își brodează textul pornind de la o realitate care îi este foarte familiară: sărăcia schimbă viaţa într-o manieră dramatică, pe care numai o persoană nevoiașă este în stare să o înţeleagă.

În cele mai crunte perioade de sărăcie, chiar și a târgui banala hârtie igienică însemna o bătaie de cap, mărturisește Gane. Atunci când nu ai decât 12 dolari, care trebuie să îţi ajungă 4 sau 5 zile, nu-ţi permiţi să iei pachete mari, așa că te orientezi la cele de mici dimensiuni, la o singură rolă de hârtie sau chiar la șerveţelele gratuite de la fast-food.

Întrebarea pe care și-o pun oamenii este ce ar putea căuta însă un sărac în fast-food, când pretinde că nu are bani pentru cele mai elementare articole. Iar jurnalista povestește că a auzit destule acuzaţii la adresa alegerilor alimentare nesăbuite ale persoanelor în dificultate financiară.

Cei care emit judecăţi pe marginea acestui subiect sunt tocmai aceia care nu au idee ce presupune, în miezul ei, sărăcia de lungă durată, spune Gane. A fi sărac poate însemna că nu vei ști dinainte ce poţi mânca la cină, pentru că acest lucru depinde de reducerile la magazinul alimentar și de ce anume vei găsi pe raftul cu produse aproape de expirare.

Când ești sărac, explică jurnalista, s-ar putea să mănânci uneori la fast-food; iar această decizie poate avea multe raţiuni, pe lângă aceea că ai vrea să îţi răsfeţi din când în când copilul, iar orice alte opţiuni, cu ar fi mersul la bowling sau la film, sunt oricum mai scumpe. Când dormi săptămâni sau luni în șir în mașină sau la motel, un meniu la McDonald’s poate fi mai ieftin decât să gătești, pentru că nu ai curent electric sau te întorci prea obosit de la a doua sau a treia slujbă.

Atunci când n-ai dormit niciodată în mașină, cu bani doar cât să acopere nevoile urgente ale următoarelor 3-4 zile, nu ai niciun drept să judeci un om care trăiește de mult timp în această realitate, spune Gane, care subliniază că sărăcia schimbă persoanele în moduri greu de înţeles din afară.

„Învăţaţi să vă temeţi de telefon, de o bătaie în ușă, de plicurile din cutia poștală sau de cea mai mică indicaţie că ar putea fi ceva în neregulă cu mașina. Vă treziţi în mijlocul nopţii simţind că inima vă bate ca și când ar căuta să iasă din piept”, notează jurnalista, subliniind că astăzi serviciul ei o face să fie „bogată”: are un frigider plin, tuburi suplimentare de pastă de dinţi sau de deodorant și certitudinea că evadarea din labirintul nevoilor financiare nu o face mai bună decât cei care sunt captivi încă acolo.

Efectul deformant al sărăciei, în copilărie și la vârsta adultă

Dacă schimbările de care vorbește Gane ar putea fi etichetate drept subiective, o serie de studii au arătat că stresul de a fi sărac poate avea un efect permanent asupra modului în care funcţionează creierul unei persoane.

„Descoperirile noastre sugerează că stresul prin care treci atunci când ai o copilărie marcată de sărăcie declanșează un mecanism diferit de funcţionare a creierului la maturitate”, a declarat K. Luan Phan, profesor de psihiatrie la Universitatea din Illinois, coordonatorul unui studiu care a identificat asocieri între sărăcie și disfuncţiile cognitive.

Studiind 49 de tineri de 24 de ani, dintre care jumătate trăiseră în sărăcie de la 9 ani, cercetătorii au constatat că cei crescuţi într-un mediu pauper înregistrau disfuncţii ale cortexului prefrontal și ale amigdalei, asociate cu tulburări precum depresia, anxietatea, agresiunea sau abuzul de substanţe chimice.

Potrivit unui studiu publicat în 2018 în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences, nivelul financiar scăzut poate deteriora funcţia cognitivă și poate împiedica dezvoltarea ei, în egală măsură. După ce au scanat creierul a 304 persoane cu vârste între 20 și 89 de ani, cercetătorii de la Centrul Vital Longevity, din cadrul Universităţii din Texas, au constatat că subiecţii cu un statut socio-economic superior aveau o cantitate mai mare de materie cenușie, iar funcţiile creierului erau „segregate”, zonele cu funcţii asociate interacţionând mai mult unele cu altele și mai puţin cu zonele cu funcţii diferite. Cei doi indicatori au fost asociaţi cu o memorie mai bună și cu o protecţie mai ridicată împotriva demenţei.

Un studiu al cercetătorilor de la Universitatea Princeton, Universitatea Harvard și Universitatea din Warwick a adus dovezi care demantelează teoria potrivit căreia săracii sunt responsabili pentru situaţia lor. Potrivit studiului, persoanele cu preocupări financiare presante au obţinut rezultate mai slabe la teste, prezentând o scădere a funcţiei cognitive similară unei nopţi nedormite sau corespunzătoare pierderii a 13 puncte din IQ ori diferenţei cognitive dintre alcoolicii cronici și persoanele obișnuite.

„Aceste presiuni creează îngrijorări semnificative și atrag resursele mintale spre această problemă, ceea ce înseamnă că nu ne mai putem concentra pe alte lucruri din viaţă care au nevoie de atenţia noastră”, a afirmat Jiaying Zhao, profesor de psihologie la Universitatea British Columbia.

„Doar a-i cere unei persoane sărace să se gândească la problemele financiare ipotetice îi reduce acesteia lăţimea de bandă mintală. Acesta este un impact imediat, acut și are implicaţii asupra deficitului de resurse de orice fel”, explică Zhao. Potrivit cercetătorilor, aceleași efecte apar și în cazul persoanelor care nu trăiesc în sărăcie, dar cărora li s-a impus să se descurce o perioadă cu resurse limitate.

Eldar Shafir, unul dintre cercetătorii care au realizat studiul, a admis că susţinătorii teoriilor eronate despre sărăcie ar putea inversa relaţia cauză-efect descoperită în studiu, susţinând că persoanele cu un coeficient mai mic de inteligenţă sfârșesc în sărăcie. În realitate, datele știinţifice converg spre explicaţia opusă, arătând că „nu este vorba despre oameni săraci, ci despre oameni care trăiesc în sărăcie. Toate datele sugerează că nu este vorba despre persoană, ci despre contextul în care se găsește aceasta”.

Culorile sărăciei, pe retină de copil

Chiar dacă fac parte din familii stabile și lipsite de stres, copiii săraci pot fi stresaţi și se pot simţi rușinaţi de statutul lor, doar pentru că îl conștientizează, au arătat cercetătoarele Amy Heberle și Alice Carter. La vârsta de 5 ani, copiii din ţările occidentale înţeleg conceptul de categorie socială și sunt capabili să descrie în mod coerent categoria săracilor, deși o fac cu nuanţe diferite, în funcţie de statutul socioeconomic al părinţilor.

Astfel, copiii din familiile cu venituri medii tind să privească săracii prin lentila stereotipurilor („răi”, „murdari”), în timp ce copiii săraci se referă mai degrabă la sentimentele acestora, ceea ce sugerează nu doar empatie, ci și conștientizarea faptului că aparţin și ei acestui grup. Copiii săraci spun că preferă să aibă prieteni săraci, inclusiv pentru faptul că aceștia „nu te-ar judeca cu privire la felul în care arăţi sau vorbești”, o dovadă că sunt conștienţi de maniera în care societatea privește persoanele de la periferia bunăstării materiale.

Studiul lui Heberle și Carter sugerează că modul în care sărăcia este percepută și judecată în societate poate afecta psihologic un copil cel puţin la fel de mult cât o face privarea materială în sine.

Paige, care are 10 ani și locuiește într-un apartament jilav din Glasgow, în care mucegaiul se întinde peste tot, crede despre casa ei că este una dezgustătoare, care îi va îmbolnăvi pe toţi locatarii ei. Ceea ce o supără și mai mult este dispreţul cu care o tratează unii oameni „pentru că nu am casa elegantă pe care o au ei. Cum s-ar simţi ei dacă ar locui într-o casă ca a mea?”.

Sam, care are 11 ani și locuiește în Lancester cu sora și tatăl lui, povestește că a fost hărţuit și umilit de nenumărate ori de alţi copii, din pricină că poartă pantaloni care i-au rămas mici sau cămășile purtate ale surorii sale.

Kayleigh, sora lui Sam, este îngrijorată de efectele pe care le-ar putea avea bullyingul asupra fratelui ei. La cei 16 ani ai ei, știe că sărăcia e o povară prea grea pentru niște umeri cruzi de copil, mai ales când cei care nu sunt nevoiţi să o poarte contribuie prin atitudinea lor la greutatea acesteia. „Trebuie să fii atent la orice cuvânt pe care îl spui. Ai tendinţa să te pierzi în fundal, pentru că nu vrei ca oamenii să afle cum merg lucrurile la tine acasă”, povestește Kayleigh, care spune că se simte adesea ca și cum ar deţine un secret care trebuie ascuns cu orice chip, unul care „te face să te gândești că ești mai prejos decât toţi ceilalţi”.

Oameni ca noi

Viziunea fatalistă a culturii sărăciei (concept apărut în anii ’60, care susţinea că valorile persoanelor care trăiesc în sărăcie sunt diferite de ale celor obișnuite, predestinând copiii acestora criminalităţii, șomajului și sărăciei), a fost respinsă de cercetători în deceniile următoare, pentru că premisele modelului nu s-au verificat în realitate.

Ceea ce nu înseamnă că ideea a dispărut totuși, pentru că, așa cum sublinia sociologul Hylan Garnet Lewis, aceasta este o explicaţie „pe care oamenii o cred, vor să o creadă, și, probabil, în care au nevoie să creadă”.

Amintind că inegalitatea veniturilor are cauze multiple și este firească până la o anumită limită în orice societate capitalistă, Lawrence Mitchell, profesor de drept la Case Western Reserve University, susţine că bogaţii suferă de un „deficit de empatie” faţă de cei săraci, iar acesta este unul dintre motivele care alimentează creșterea inegalităţii. În timp ce libertatea și egalitatea sunt pilonii structurii sociale, tendinţa ultimelor decenii a fost de a favoriza în mod evident libertatea, creându-se astfel un gol de empatie care a generat, la rândul său, un excedent de egoism, explică Mitchell.

Empatizăm cu ceilalţi tocmai pentru că înţelegem similitudinile dintre noi și ei, faptul că suferă și se bucură așa cum și noi o facem. Doar că similitudinile sunt uneori superficiale – de exemplu, săracii pot avea un loc de muncă sau o mașină, motiv pentru care cei avantajaţi financiar pot crede că săracii le seamănă în aspecte relevante, mai puţin în ce privește munca asiduă. În cele din urmă, cei care se descurcă bine financiar concluzionează că săracii le-ar fi putut călca pe urme doar dacă ar fi fost dispuși să muncească cu aceeași determinare ca și ei.

În realitate, susţine Mitchell, succesul celor bogaţi are o componentă importantă pe care el o numește șansă, concept care circumscrie componente precum mediul din care provin, circumstanţele care i-au modelat sau talentele native, care ar putea include tendinţa de a munci foarte mult. Atunci când susţinem că și săracii ar fi putut reuși dacă ar fi trudit mai din greu spunem de fapt că a fost alegerea lor să eșueze, iar acest lucru este, în mare parte, neadevărat, susţine profesorul.

Deși se scrie foarte mult despre săraci, relatările se bazează foarte puţin pe experienţele acestor persoane și în mare măsură pe stereotipuri – de la politicieni la jurnaliști, toată lumea vorbește despre inutilitatea, lenea sau șiretenia săracilor, afirmă cercetătoarea Gill Main, de la Universitatea din Leeds. Main a realizat un studiu de doi ani de zile în care a investigat modul în care 8 familii din York și Leeds și-au gestionat resursele, dar și maniera în care 1.000 de părinţi au obţinut și folosit resursele necesare pentru întreţinerea copiilor.

La final, cercetătorii au ajuns la concluzia că nu există „nicio dovadă a diferenţelor fundamentale între familiile mai sărace și cele mai înstărite în ceea ce privește motivaţiile, aspiraţiile și interesele copiilor sau ale părinţilor”. Diferenţa evidentă se referă însă la capacitatea limitată a copiilor și părinţilor săraci de a-și atinge aspiraţiile și la recurgerea la mecanisme de adaptare pentru a putea supravieţui cu un buget limitat.

Potrivit studiului, copiii din familiile sărace erau de 4,5 ori mai susceptibili la hrană insuficientă, prezentau de 6,7 ori mai multe riscuri de a pretinde în faţa prietenilor că nu vor să se implice în activităţi pentru care nu aveau bani și de 5,6 ori mai multe riscuri de a purta haine uzate sau nepotrivite ca mărime, prin comparaţie cu cei din familii obișnuite. De asemenea, copiii săraci au raportat (de aproape 7 ori mai frecvent decât ceilalţi) că resimt jenă sau se percep ca nesemnificativi, din pricina statutului lor economic.

Main concluzionează că investigaţia sa a evidenţiat nu doar impactul devastator al sărăciei asupra copiilor, ci și omniprezenţa ideii că săracii sunt vinovaţi pentru tot ce li se întâmplă. Cercetătoarea subliniază nevoia de schimbare a discursului despre sărăcie, dar și a abordării ei la nivelul politicilor sociale, astfel încât persoanele sărace să fie mai puţin expuse stigmatizării.

Redescoperind potecile uitate ale compasiunii

Oamenii care au trecut prin sărăcie au lucruri importante de spus, punctează jurnalista Tamara Gane, susţinând că, deși dificil de traversat, această experienţă predă lecţii valoroase despre empatie, compasiune, generozitate sau înţelepciune.

În același timp, sărăcia poate modela tipare de gândire și de comportament dificil de demontat, pentru că s-au grefat pe ani lungi de luptă pentru supravieţuire. La 15 ani distanţă de anii în care se zbătea în sărăcie, scriitoarea Shaunta Grimes mărturisește că încă simte gustul foamei ori de câte ori cămara ei nu pare să fie suficient de bine aprovizionată.

„Sărăcia este o stare constantă de nesiguranţă. Sărăcia alege între hrană și electricitate. Sărăcia înseamnă epuizare. Sărăcia este foame”, rezumă scriitoarea o experienţă care o urmărește încă, pentru că, așa cum explică ea, un statut socioeconomic defavorizat creează o mentalitate greu de schimbat mult după ce, din punct de vedere tehnic, sărăcia a fost depășită.

Chiar și atunci când rezervorul mașinii nu a mai fost gol de ani de zile, frigiderul e înţesat de mâncare și copilul tău poate merge la cursuri de fotbal, există încă un nod în stomac. E teama că oricând ai putea reveni la viaţa pe care te străduiești cu înverșunare să o uiţi.

Ceea ce ar trebui să nu uităm, din loja noastră de spectatori, este faptul că lupta cu sărăcia este una pentru demnitate umană. Este ușor să transformi sărăcia într-un obiect de divertisment, așa cum observa psihologul Maria Iordănescu, relatând unul dintre numeroasele cazuri în care situaţia familiilor nevoiașe este folosită ca instrument de marketing, iar maniera în care li se oferă ajutorul le plasează în ipostaze umilitoare.

Ori de câte ori văd fotografii care dau ocolul reţelelor de socializare, în care copii sărmani zâmbesc stânjeniţi din spatele pungilor de detergent, orez sau bomboane, pe care binefăcătorul lor li le-a așezat generos în braţe, mă întreb dacă suspectăm vreodată urme de demnitate în cei atât de asemănători nouă, dar pe care nu reușim să-i vedem decât prin ochelarii diferenţei.

Așa cum remarca tânărul care a ales să fie om al străzii pentru 4 zile, ca să înţeleagă mai bine perspectiva celor fără adăpost, ceea ce observi imediat ce ajungi la periferia societăţii este că devii invizibil pentru ceilalţi. Iar ori de câte ori ochii trecătorilor te remarcă totuși, atitudinea lor îţi spune că, pe un continuum între om și câine comunitar, ești perceput mai aproape de cel din urmă.

Privind lucrurile din altă perspectivă

Privirea care vede dincolo de ţesătura hainei sau de culoarea pielii, deși mai rar întâlnită, e mult mai aproape de esenţa realităţii decât de epiderma ei.

Cu ani în urmă, într-una din zilele în care ne plimbam fără nicio grijă, nici măcar aceea de a drămui timpul, un prieten bun, cu mașina căruia călătoream, a frânat în dreptul unei persoane pe care ai șovăi s-o iei la ocazie.

Era o femeie în vârstă, cu haine ude de la ploaie și două traiste nu prea curate, pline cu alimente cerșite prin satele din jur, cu un miros înţepător și cu cizme pline de noroi, care au murdărit pe loc covorașul proaspăt spălat al mașinii. În timp ce femeia încerca să se relaxeze pe scaunul din dreapta, destul de stânjenită de contrastul dintre interiorul curat și încălţămintea ei, cu privire la care nu prididea să își ceară scuze, pe bancheta din spate se făcuse liniște. Îl priveam și îl ascultam pe șofer vorbindu-i femeii așa cum i-ai vorbi unui prieten apropiat, pe care nu te-ar deranja niciodată să-l primești, fie și ud și murdar, în casa sau în mașina ta.

La final, după ce femeia a ajuns la destinaţie și a coborât într-un potop de mulţumiri și de scuze, prietenul nostru a răspuns liniștit la o întrebare nerostită, în timp ce motorul torcea familiar spre destinaţia noastră de vacanţă. El nu văzuse, ca noi, un om murdar și cu miros respingător și nici măcar pe cineva care ne semăna în aspecte mai semnificative decât cele prin care se deosebea de noi. Privise o clipă femeia nevoiașă și se văzuse pe sine acolo, dacă s-ar fi născut într-o familie, într-o ţară sau într-un cătun nepotrivit – stând în ploaie și în frig, exilat la capătul cel mai nordic al speranţei, așteptând ca un șofer binevoitor să frâneze și să-l invite, preţ de câteva minute, în lumea lui confortabilă.